Blindness – mai bine nu!

Am mai spus că nu îmi plac ecranizările. Le găsesc a fi mostre de idioţenie, de cele mai multe ori. Nu eşti destul de inteligent să citeşti cartea? Nu-i nimic, îţi oferim rezumatul. Cu tot cu imagini, nu cumva să faci vreun efort intelectual. Citeam pe undeva că nu e bine să îţi expui copiii mici la tv înainte să stăpânească scrisul şi cititul, înainte deci de a lua contact cu un alt fel de lume, care pune în mişcare inteligenţa creativă. Cu cât li se oferă mai mult pe tavă, cu atât vor fi mai limitaţi. Nimic surprinzător în asta…

Cam aceeaşi este şi soarta eranizărilor. Când o carte oferă o anumita experienţă şi când autorul foloseşte acţiunea ca pe o metaforă, când soarta nu este determinată de ceea ce se întâmplă, ci de ce semnifică întâmplările respective, firul lor, momentul lor, modul lor de a ne fi prezentate, o ecranizare are toate şansele să altereze acel miracol şi să îl reducă la ceva de duzină. Cam aşa mi se înfaţişează şi filmul după Eseu despre orbire – despre care am scris mai de mult. Recunosc, mi-e greu să judec filmul în mod independent. Nu pot să spun despre el că  în sine e o porcărie. Poate dacă nu era cartea, poate dacă nu aveam aşteptări, spuneam că nu e tocmai prost şi că ideea e interesantă. Poate. Dar pe de altă parte, trebuie să fiu realistă, iar dacă as vrea să rezum, ar fi ceva de genul: au luat cartea, au scos firul narativ, l-au scuturat de orice implicaţii, l-au triat puţin de ce lor nu li s-a părut interesant, au ales nişte actori mai mult sau mai puţin potriviţi si voila, film. Atât. Nici măcar nu ar merita mai multe detalii de atât, însă vreau să insist pe nişte aspecte.

În primul rând, m-au deranjat enorm actorii. Cu câteva excepţii, au fost prost aleşi şi au jucat pe măsură – deci tot prost. De exemplu, primul orb. Care era japonez (explicaţia de pe imdb al unui alt comentatori nemulţumit era că a fost nevoie de inserarea cuplului japonez pentru a satisface sponsorii de aceaşi naţionalitate; mă rog). Am trecut peste şocul „cultural”, l-aş fi iertat de tot dacă ar fi reuşit să se ridice la nivelul pe care acest rol îl cerea. Nu a reuşit. A fost plan, apatic şi plictisit. Primul orb e un adevărat simbol. O uşă de trecere dacă vreţi. Toată pasiunea de acolo ar trebui să curgă…

M-aş opri şi la Julianne Moore care e foarte neexpresivă, foarte neimplicată. Cei ce au citit cartea o cunosc pe Soţia doctorului nu doar pentru efortul şi sacrificiul ei, ci şi pentru tulburările şi trăirile ei, dilema, constanta luptă dintre a continua şi a se da de gol, dintre sentimentele de înţelegere faţă de cei din jur şi singurătatea, acută. În primul rând că nu se insistă suficient pe aspectele respective – ziceam doar că am rămas cu senzaţia că s-a cules, bob cu bob acţiunea, lăsând restul la o parte. În al doilea rând, nici ea nu fructifică rolul. Parcă nu îl trăieşte. Fără a fi măcar pe aproape din domeniu, stau totuşi şi mă întreb de ce, ca actor, ţi-ai asuma un rol pe care nu îl înţelegi şi un personaj în care nu crezi.

De partea cealaltă a baricadei ar fi Danny Glover, care e şarmant şi darnic, un soi de aducător de linişte şi de credibilitate. Nu are multe de făcut, deşi s-ar fi putut exploata mai mult vocea şi calmul lui. De ce nu l-au îmbrăcat în haina de scriitor pe tot parcursul filmului? Cele câteva secvenţe finale în care au făcut asta sunt delicioase. Ar mai fi şi Regele Salonului 3, cel care preia controlul institutului şi care îşi joacă răutatea cu măiestrie. Un necunoscut, însă cu marele merit de a se transpune. De a da viaţă sanatoriului, de a reuşi să concentreze în jurul său scene întregi. E vorba despre mexicanul! Gael García Bernal. Joc actoricesc de mare clasă, pur şi simplu.

În al doilea rând, am insistat atât pe aspectul acesta pentru că am avut senzaţia că toate aceste greşeli au contribuit la pierderea mesajului. Care este brut, necizelat, dureros de real. Nu trebuie să zâmbeşti sau să te bucuri, căci nu e loc de aşa ceva. Finalul e doar în aparenţă fericit, căci după tot dezastrul nu te poţi relaxa, nu poţi să nu rămâi consternat, întrebându-te ce urmează acum. Cartea are finalul deschis şi e o chestie de perspectivă dacă mai insişti sau nu asupra lui. Filmul, ce-i drept, e fidel, însă încărcătura emoţională e mult diminuată. E ca şi cum s-ar fi grăbit să îl termine, să ne arate că uite epidemia trece şi totul e bine, acum pa, ne-am făcut datoria. Ce are asta în plus faţă de alte sute de filme care explorează un virus, o epidemie, o boală ceva, dar care oricum au finalul „fericit”? Pentru că Blindness nu  a reuşit să redea esenţa, am ajuns să îl compar cu o porcărie de duzină. Evident că nu merită o soartă chiar atât de crâncenă, însă nici aprecieri nu îi pot aduce. E linia aceea subţire între măreţ si dezastrous. Mai că m-aş fi dorit să spun că e mediocru, dar nu, căci nu aş putea acorda atât timp şi atenţie unui film mediocru. E undeva în sfera de „ce ar fi fost dacă…”

Sunt dezamăgită. Poate aveam şi eu aşteptări prea mari, prea îmi doream să mă lase filmul mască. Aveam pretenţii şi pentru că se vrea film independent, visam la film de artă, vedeam deja iluştri necunoscuţi făcând rolul vieţii lor. Speram să nu fie în engleză. E superficial, ştiu, dar ce să fac dacă în mintea mea s-i întipărit o altă imagine. Aş fi vrut mai multă dăruire, aş fi vrut ca oamenii respectivi să arate că joacă din dragoste pentru Saramago şi opera lui, nu pentru bani sau notorietate. Nu vroiam schimbat firul acţiunii, vroiam doar să se joace mai mult cu ce aveau. Unele imagini sunt realizate superb, aproape metaforic. Aşa că potenţial era. Se putea crea o incursiune în mintea umană, în deznădejde, în mizerie, în cele mai întunecate adândimi ale naturii umane. Filmul este vizual, dar cartea îl depăşeşte. Şi atunci ce scop? Mă revoltă să văd că cei care au resurse, timp, vointă de a scoate ceva, se plafonează. Se opresc, îndrumaţi de aceleaşi motive exterioare care ajung să ne stăpânească pe toţi la un moment dat. Vreau artă în filmele astea. De multe ori, de prea multe ori, nu am cum să primesc ce îmi doresc… Citiţi cartea. Vedeţi filmul. Comparaţi… şi devine extrem de clar de ce o ecranizare nu poate reuşi ce reuşeşte cartea. Ea e cea care se imprimă în memorie. Poate nu acţiunea, poate nu numele personajelor, dar în mod cert senzaţiile rămân. Şi atunci ştii că tocmai ai lăsat deoparte o capodoperă.

Arana

Publicitate

Ierusalim – Goncalo M. Tavares

„Ierusalim este un roman extraordinar, care isi va lua imediat locul printre marile opere ale literaturii occidentale” prevedea Jose Saramago, celebrul compatriot al unui autor prea putin cunoscut, in opinia subsemnatei. Din cate am observat, previziunea nu s-a prea adeverit, caci detaliile pe care le-am gasit despre autor si despre aceasta minunata carte sunt aproape nesemnificative. Asadar, cu atat mai mult m-am asternut pe scris, caci daca dupa acest post va mai savura cel putin o persoana aceasta carte, voi simti ca am reusit ceva cu adevarat important.

Actiunea se concentreaza, in esenta, pe o noapte ciudata, in care destinele a cateva personaje (6 sunt cele care au contat pentru mine, plus inca unul care a avut rolul de a coordona prezentul) se intalnesc sau se reintalenesc intr-un mod neasteptat, bizar, sadic si in acelasi timp ironic la adresa timpului nostru. Doi bolnavi psihic, un copil, un medic, o prostituata, o victima „colaterala” a celui de-al doilea Razboi Mondial. E greu de inchipuit, in prima faza ce pot avea ei in comun, insa autorul reuseste sa ii lege intr-un mod firesc, aproape perfect. Ceea ce ii uneste este farama de nebunie pe care o are fiecare dintre noi, pana la urma: fie ca e vorba de o pasiune, de o trauma, de o obsesie, de o alta persoana s.a. O personalitate puternica, un om cu o identitate bine definita va avea intotdeauna si o parte intunecata si poate si asta doreste sa sublinieze Tavarez. De ex., Theodor Busbeck, reputat medic si cercetator, un om de stiinta ca oricare altul – in aparenta – are o filosofie cel putin bizara:

„Iar instinctul stiintific cu care se falea putea fi rezumat intr-o singura fraza: un om care nu-l cauta pe Dumnezeu e nebun. Iar un nebun trebuie tratat.”

Chiar si atat este suficient pentru a banui multitudinea de implicatii si de complicatii pe care trebuie sa le suporte personajul nostru. Si e doar o urma vaga din ce se intampla dincolo de simplitatea si de aparenta banalitate pe care insiruirea de mai sus a personajelor ar putea-o sugera.

Motivul central al romanului este cautarea, caci fiecare dintre ei urmareste un sentiment si o traire pierduta, un om sau o stare. Este un roman fluid, care se citeste pe nerasuflate, caci tehnica este impresionanta. Desi in esenta circularitatea ar descrie cel mai bine ce se petrece acolo, trebuie sa mentionez impresionantele flashbackuri, inserate cat se poate de firesc in naratiune. Flashbackurile sunt greu de redat in literatura, caci e nevoie de o doza de talent pentru a-l putea face pe cititor sa fie transpus unde vrei tu, sa reusesti sa redai puterea amintirilor si, in aceeasi masura, ambiguitatea si lipsa lor de coerenta. Cu toate acestea, povestea e usor de urmarit, poate si pentru ca ni se infatiseaza ca aparent simpla si pentru ca destinul si vocatia fiecarui personaj este clar delimitata. Este previzibil, in sensul ca totul se invarte in jurul unui punct central, a unei idei oarecum fataliste, iar cititor fiind, reusesesti sa anticipezi soarta. Insa asta nu rupe din farmecul romanului, caci este o apreciere faptica si nu are de-a face cu imprevizibilitatea pe care autorul o insereaza pe nebanuite.

Am intalnit aici o imprevizibilitatea dureroasa si atipica. Ea se refera in primul rand la reactiile personajelor, puse in fata unor intamplari pe care – cum ziceam – un cititor cat de cat imaginativ le putea usor dibui. Sunt reactii umane si in acelasi timp contrare logicii si „normalitatii”. Trebuie sa fie clar ca Tavarez nu incearca sa creeze un mediu normal si firesc, ci are scopul de a sublinia partea intunecata a omului. Si face asta prin mijloace noi si simple, fara sa se complice cu aberatiuni psiho-filosofice. Nu incearca sa motiveze, desi motivele sunt mult prea clare. Socul suferit de cititor este nu in fata cruzimii sau a atrocitatii ci, dimpotriva, in fata lipsei unor asemenea elemente. Nu este un roman vizual, mai degraba unul senzorial. Trebuie receptat in vederea intelegerii tacite, caci la final iti e imposibil sa condamni vreun personaj. Totusi, nici simpatie nu simti. Dincolo de a fi vorba de un mediu rece si impersonal, ni se ofera o ocazie de pluripersectivism, de judecare la rece, influentat totusi de o realitate extrem de acuta, contemporana.

Exista de-a lungul cartii mai multe secvente socante, e presarata pe alocuri cu idei si senzatii infricosatoare, nefiind excluse unele imagini socante, toate acestea contribuind la conceperea acestei realitati. Avem de-a face cu un autor destul de pesimist, cu o forta creatoare foarte mare, sobru, elegant si totusi direct:

„Cine comite vreo greseala e exclus; e inchis intr-o cutie. Cine se afla afara vede doar cutia. Dar cine este inchis, exclus, reuseste sa vada in afara. Vede tot, ne vede pe toti”

O carte care mi-a atras atentia prin coperta, apoi prin comentariile de pe coperta 4 si prezenta lui J. Saramago printre cei care o recomanda, s-a dovedit a fi o bijuterie a literaturii contemporane, o surpriza de care aveam nevoie. Sau, cum spune Helia Correia, „o carte feroce, impecabila, de o frumusete sobra.„

Ierusalim – Goncalo M. Tavarez, ed. Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2008

Enjoy!

Arana