Arana's world under a picture of frenzy

Februarie 12, 2010

Seducătoarea din Florenţa – povestea unei recenzii eşuate

Filed under: Carti — Arana @ 18:57
Tags: , ,

Am început cartea cu o oarecare duioşie; am admirat câteva secunde autograful, gândindu-mă câte lucruri are să ne spună Rushdie, am analizat puţin aşteptările mele faţă de cartea asta, mi-am reamintit cum mulţi mulţi oameni au cumpărat cartea fără să cunoască nimic din ce reprezintă Rushdie ca scriitor. Nu ştiu de ce devin arogantă şi elitistă.

Încerc de aproape o săptămână deja să scriu o recenzie, să fac oamenii să vrea să citească cartea, dacă s-ar putea prin ochii şi mintea mea. Să fie ceva frumos şi detaliat şi muncit, cam ca cea de la Maestrul şi Margareta. Etapa de documentare am parcurs-o, conştiincios, multe întrebări, cu multe mirări şi surprize şi desigur cu multe confirmări. Am citit şi o tonă de recenzii, scrise de oameni care chiar se pricep la asta şi totuşi, toate sunt la fel. Parcă ceva îi sperie pe oameni, le taie curajul de a fi originali, ori pur şi simplu nu se mai găsesc suficiente cuvinte. Câteodată, un lucru ce ne este  clar ca are măreţia sa, nu îl putem înfăţişa decât în cel mai banal mod. Parcă îşi mai bate joc o dată de cel ce crede că e suficient de bun şi creativ să surprindă esenţa. Nu sunt, aparent, nici eu mai presus.

Hai să vorbim despre cum Rushdie pune faţă în faţă Orientul şi Occidentul. Despre cum scrie un basm de oameni mari, pornind de la o serie de fapte istorice; despre cum a depus o muncă de documentare titanică şi cum a dat fiecărui detaliu o notă personală, uşor romanţată, pentru a face ca totul să fie cursiv şi clar şi inexprimabil de frumos şi captivant. Despre cum o aură cultă înveleşte cartea, de te face pe tine, cititor să te simţi brusc mai deştept şi mai important. Sau cum Rushdie face un pas înainte, renunţă la dominanta indiană şi merge puţin pe alt făgaş, se duce în alt timp, în alt loc, valorificând moştenirea imensă a perioadei renascentiste. Dar toate astea au fost spuse deja, sunt la un simplu click distanţă şi ce sens are să fiu metodică şi rigidă şi să spun ce s-a spus deja?

Ce mi-a plăcut cel mai mult:

  • povestea/ poveştile; în ciuda unor voci, firul principal este extrem de clar. Personajul central este Împăratul Akbar şi inţelepciunea, filosofia sa
  • poveştile din jur, modul în care una o naşte pe alta, în care se întretaie
  • personajele: de la cele mai mărunte, inserate doar pentru a da farmec poveştii până la cele centrale, teşute cu multă migală şi dăruire, evident îndulcite, romanţate, perfecţionate; pentru că în basme avem voie
  • femeile, care deşi nu excelează ca personaje, excelează ca rol; este clar metoda lui rushdie, căci până acum nu am văzut personaje feminine admirabile în opera lui, însă ca rol determinant, central, scop şi mijloc al romanului, da!
  • cadrul: n-am mai citit nimic plasat în acel loc, imperiul mogul (mongol), dominat de o mentalitate care, prin ochii lui Akbar este ciudat de modernă; puţin mă interesează realismul în acest moment
  • magicul ce domină orice are amprenta lui Rushdie, amestecat cu firescul şi naturaleţea tonului. Este un narator excepţional, un făuritor de basme (revin asupra acestui aspect)
  • senzaţia de am mai văzut asta, pentru că deşi nu este repetitiv sau plictisitor, are o amprentă foarte puternică
  • atmosfera ce aduce a romanele lui Eco, prin bogăţia şi aglomeraţia de oameni, simboluri, filosofii, gânduri interzise
  • frumosul; chiar dacă niciodată nu a fost un scop al lecturii, nu mă deranjează când întreaga experienţă a cititului şi a scrierii e pusă sub semnul frumosului. Nicidecum siropos, să ne înţelegem

Logica ar îndemna pe oricine să creadă că urmează partea cu ce nu mi-a plăcut. Dar în afară de comercialitate, de aparenta facilitate a cărţii nu m-a deranjat nimic. Şi asta strict din motive subiective, evident nu ar trebui să mă deranjeze  că e o carte ce se citeşte foarte uşor, ce are un strat superficial extrem de prietenos şi accesibil. Doar că am văzut articole ce se opreau fix la acest strat şi nimic mai mult. Da, poţi să vezi o poveste sau poţi să vezi o rescriere a istoriei, o incursiune în lumi apuse pentru a descoperi unde şi cum ne-au influenţat lumea de azi, o reamintire a faptului că nu există bun şi rău absolut, că oamenii sunt oameni dincolo de limite spaţiale sau temporale, că defectele şi urătul sunt extrem de importante în definirea frumosului, în fine o invitaţie la a introspecţie şi la adresarea de întrebări eului. Pentru că ce îl deosebeşte pe Rushdie de povestitor este tocmai această întretăiere între – să-i spun simplificat şi convenţional – bine şi rău. La el nu există. Valorile absolute nu au fost dăruite omului, iar acesta nu a ştiut nici să le caute nici să le dorească, mulţumindu-se în schimb cu o reprezentare săracă a acestor extreme…

Mă întreb câţi oameni au inchis cartea mulţumiţi de ei că şi-au mai trecut o carte pe lista de citite, închizând ochii fericiţi că pot citi rândurile? Puteţi să mă acuzaţi de maliţiozitate, de răutate complet inutilă, eu sunt sigură că marea popularitate a autorului vine în primul rând din minciunile frumos ambalate – singurul ingredient care trece cu uşurinţă de coperţile oricăreia din cărţile sale. Cu cât citesc mai mult din ce a scris, cu atât înţeleg mai mult motivaţia din spatele scrierii, mesajele pe care le transmite, descifrările diverselor întrebări şi desigur fiecare nouă carte mă face să mă întorc spre cele precedente. Ori mi se mai clarifică nişte aspecte, ori mi se mai relevă nişte întrebări. În orice caz, a-l citi este o aventură, o călătorie ce nu mi-e clar unde se va sfârşi, sau când, sau unde porneşte. Totul este un puzlle imens, la care se adaugă piese pe ici pe colo, se creează ceea ce va fi un tablou imprsionant. Nu, nu voi trăi să îl văd, pentru că nu am nici răbdarea şi probabil nici inteligenţa necesare. Dar voi încerca să fac cât de mult pot.

Îmi pare rău că am plictisit eventualii cititori. Că nu sunt în stare să recenzez. Că scriu deşi probabil ar trebui să nu, dacă tot e inutil. Dar pe de altă parte din amalgamul de gânduri tot am extras câte ceva, tot mi-am clarificat mie unele aspecte şi am dat drumul unor resentimente. Deşi Seducătoarea din Florenţa poate fi o poveste frumoasă, este aproape tragică, este aproape dureroasă, este crunta realitate a micimii omului, a inutilului credinţei, a puterii viitorului, a efemirităţii existenţei. Căci dacă până şi cel mai mare împărat poate cădea şi este privat de dreptul la fericire veşnică, nu ştiu unde şi cine poate visa la aşa ceva. Te simţi călcat în picioare în momentul în care realizezi că cele mai frumoase vise şi speranţe îţi sunt oferite în cele mai strălucitoare ambalaje, doar pentru a se sfărâma în momentul în care sufletul le-a atins.

Salman Rushdie, Seducătoarea din Florenţa, ed. Polirom, 2009

Arana

Anunțuri

Noiembrie 25, 2009

Bookasm. Gaudeamus şi Rushdie.

Iubitori ori nu de carte, cam toată lumea ştie ca zilele astea la Romexpo are loc târgul de carte Gaudeamus. Acum ceva săptămâni când am auzit prima dată că va veni şi Rushdie pe la noi, cu această ocazie, deja mă vedeam în faţa lui cu Copiii din miez de noapte în braţe. Şi mai ştiam şi fix ce vreau să îi spun.

Deşi n-am scris prea multe despre Rushdie – de fapt doar Grimus beneficiază de o recenzie, aici – cartea de care vă spuneam m-a făcut să mă îndrăgostesc de omul acesta. E imensă, o Capodoperă a literaturii contemporane. Nu vreau să spun moderne, pentru că Rushdie e unul dintre puţinii contemporani pe care i-am citit despre care pot afirm, cu tărie şi încredere, că îşi va scrie propria foaie în istorie. Şi nu, nu pentru că poate va fi executat de islamişti (pentru că, să o spun pe cea dreaptă, multă lume pentru asta îl citeşte iniţial), ci pentru ce şi mai ales cum scrie. Complex, obositor, mare. Un monstru de creativitate şi de talent şi de vocaţie. Nu exagerez, pentru că nu îmi place să ofer gratuităţi şi nu mi-e greu să critic. Tocmai că mi-e greu să laud, să arăt cât de mult înseamnă scriitura acestui om şi cât de multe poate oferi unui cititor. Nu vreau acum să vorbesc despre el, poate după citesc proapăt achiziţionata şi semnata Seducătoarea din Florenţa, poate zic voi putea să scriu despre. Şi să insist mai mult în de ce îl apreciez atât de mult pe Rushdie.

Sincer, acea jumătate de oră sau cât am stat la coadă a trecut imediat. Îmi repetam în cap cuvintele, ca un învăţăcel din clasa 1 ce îi va înmâna primul buchet de flori învăţătoarei. Ţineam „Copiii” în braţe şi zâmbeam. Am socializat puţin cu tipele de stăteau în faţa mea la coadă, care remarcaseră că a mea carte era plina de indexuri colorate. Una din ele mi-a spus că sunt sora ei, că la fel arată şi ediţia ei de acasă şi că mă admiră că am venit cu ea. Mie aşa mi s-a părut normal. Am fost printre foarte puţinele persoane de acolo care nu erau cu cartea proaspăt scoasă din ţiplă. Nu neg, în primele 5-10 minute m-am lăsat acaparată de un sentiment destul de ciudat, nervi amestecaţi cu frustrare. Parcă simţeam ipocrizia în jurul meu, vociferam cum că mă întreb câţi de acolo l-ar fi citit pe S.R. dacă nu venea în România. La fel cum scărţâiam şi aseară când, butonând pe la tv, am văzut ştirea despre venirea lui, evident cel mai important lucru pe care l-au găsit a fost condamnarea lui de către islam, faptul că trăieşte în exil şi cum de asta trebuie citite Versetele Satanice. Nu fix cu aceste cuvinte, dar cert cu acest mesaj. Dar mi-a trecut. Pentru că m-am hotărât să mă concentrez pe motivele mele, să mă gândesc la ce m-a determinat pe mine să vreau să îl descopăr şi de ce eram eu acolo, la coadă, cu un zâmbet imens pe buze.

Am ajuns şi eu la rând, l-am surprins cu cartea mea (Oh look someone has read this), m-am surprins pe mine cu un accent pur british – nu ştiu sincer de unde a ieşit – şi vocea puţin stinsă (iar mie asta nu mi să întâmplă niciodată) şi i-am mulţumit pentru că scrie. Mă înroşisem şi mâinile îmi tremurau mai ceva ca înaintea vreunui examen. Sunt emotivă şi totuşi mă bucur că pot trăi nişte lucruri atât de mărunte cu atăta entuziasm şi dăruire. Pentru că aşa sunt, şi pentru că deşi de cele mai multe ori această implicare a mea îmi face doar probleme, în momentele acestea unice îi înţeleg rolul, dezvăluindu-şi latura pozitivă.

Câteva cuvinte şi despre târg, căci am ajuns pe la ora 4 acolo şi am avut timp să mă învârt. Spaţiu mare, edituri multe, oferte bune, loc suficient pentru învârtit şi admirat, mai aerisit parcă decât în alte dăţi. Nici nu era foarte multă lume, sunt sigură că în weekend vor fi mai mulţi şi va fi mult mai sufocantă atmosfera. Mi-a plăcut şi chiar mi-am găsit ce mi-am propus, ba ceva şi în plus şi deşi am rămas oarecum cu buzunarul gol, nu contează. Tocmai de asta nici n-am mai trecut pe la toate editurile, oprindu-mă doar la Polirom, Humanitas, Art, Vellant, All, trecut pe lângă Nemira şi nu mai ştiu fix ce. Nu eram foarte atentă pentru că mă gândeam doar la ce urma să se întâmple. Şi cum m-am şi trezit cu banii daţi, nici vorbă de chef pentru alte hoinăreli şi descoperiri.

Aş mai merge la lansarea romanului Nici o privire de dragul de a vedea cum îl prezintă Filip Florian. Vedem totuşi, căci simt că azi am epuizat mare parte din doza de entuziasm. Nu particip des la evenimente livreşti, sunt mai degrabă introvertită şi un cititor introspect. Dar când o fac, e cu totul. Extaz stupid? N-am idee, ştiu doar că e o senzaţie mult prea tare pentru a mi-o nega sau, mai grav, cenzura ori ascunde de privirile altora. Acum să am doar timp şi spor la citit. A propos, când e următorul târg? Şi cum credeţi că aş putea face bani din citit ca apoi să îi dau… tot pe citit? 😀

Arana

Februarie 20, 2009

Grimus – Salman Rushdie

Filed under: Carti — Arana @ 16:03
Tags: , , , , ,

Motto:

Du-te, du-te, du-te, spuse pasărea. Omenirea

Nu suportă prea multe mută realitate.

(T.S Eliot) – moto al romanului

Grimus e un basm. Nu e pentru copii, nu! E pentru oameni cu mintea neîncorsetată de aşteptări, pentru cititori care se lasă surprinşi nu de un nume de autor, nu de nişte recomandări (ale criticilor, ale altor cititori, ale mele), ci fix de trăirea din romanul pe care îl ai în faţa ta. Salman Rushdie m-a dezamăgit cu Furie, a câştigat însă un fan cu Grimus.

Lucrurile de care specia umană se teme cel mai mult sunt urzelile propriei minţi„. Acţiunea se petrece undeva la limita dintre real si fantezie, un punct de cotitură închis în partea neexplorată a minţii. Poţi accepta cartea ca atare sau poţi să te lupţi cu ea, să încerci să-i găseşti locul fie între sf-uri, fie între romanele cu o puternică tentă filosofică. Aici deja ai da greş, căci orişicum, nu e niciuna dintre acestea. Dimensiunile Interioare si cele Exterioare sunt deopotrivă sub influenţa Efectului, al Trandafirului de Piatră. Ce e de fapt acest Efect şi acest obiect: ni se înfăţişează ca nişte modalităţi de a te juca nu doar cu realitatea, ci cu fiecare element al ei, gen viaţa, timpul, locul, materia. Personajele nu încearcă să fie mai reale decât le-a creat autorul, iar logica nu apare în prea multe locuri. Timpul curge fără sens – tocmai pentru că ideea se vrea atemporală.

Trimiterile mitologice sunt dese şi nu are sens să insist asupra lor, e chiar o plăcere să le descoperi şi, de ce nu, să afli câte ceva nou. Mitul simurgului este central, o alegorie a ideii de teism şi creaţionism într-o nouă lumină. Fascinantă e şi ideea negării prin obsesie: locuitorii oraşului K (oraşul nemuritorilor) se dezic de cel ce le-a oferit darul nemuririi, orientându-si veşnicia pe obsesii cât mai stupide şi mai limitate. O palmă destul de serioasă ideii de bătrâneţe egal înţelepciune, dacă mă întrebaţi pe mine. Desigur, scopul era altul, însă unde s-a întâlnit în istorie ca masele să se îndrepte spre scopul iniţial, cu valenţe elitiste, ale unui conducător? Grimus:

Aceasta este natura lui Kâf: este o încercare de a înţelege natura umană, eliberând-o de cel mai puternic impuls instinctual, nevoia de a perpetua specia prin reproducere.” E clar că cei ce primesc darul trebuiau aleşi unul şi unul, deşi Grimus pare a fi ignorat necesitatea de a nu cădea in capcana propriei creaţii. Oricum, pentru el conta doar Vultur-în-Zbor (proastă traducere…), un alter ego menit să îi urmeze, să renască în spiritul păsării Phoenix, să continue creaţia Dimensiunii Perfecte (deşi aceasta era orice, mai puţin perfectă).

Moartea… Ce ar căuta moartea printre nemuritori? Simplu: „TOT CE E ÎNTREG E ŞI MORT”; din nou, omul nu se poate abţine să nu fie stupid: cauţi nemurirea, iar când o găseşti, petreci eternitatea planificându-ţi o moarte măreaţă, violentă, în foc. De ce? De dragul perfecţiunii, de dragul desăvârşirii operei. În plus, două scene de sinucidere, copiate, violente şi în acelaşi timp naturale. Însoţite totuşi de nebunie, de dorinţa sfârşitului din simplul motiv al dispariţiei obiectului obsesiei, iar subiect fără obiect e cel puţin lipsit de sens.

Trecând rapid peste câteva scene şi motive care mi s-au părut importante şi interesante, mă opresc la tehnică. Şi asta deoarece e de natura literaturii să surprindă nu doar prin subiect, ci prin felul în care e prezentat subiectul. Am citit în diverse locuri că ar fi un roman greu de citit, cu prea multe trimiteri, cu prea multe aluzii psihologice si filosofice. Ceea ce mi se pare tâmpit. Cartea e scrisă foarte bine. Naraţiunea curge, nu pierzi acţiunea deoarece de 10 pagini eşti încâlcit în mintea unui personaj, nu scapi nimic din vedere pentru că textul e prea aglomerat. Nu e un roman pentru copii ori pentru oameni proşti – deşi am senzaţia că un copil ar înţelege mai multe, lui măcar i-ar plăcea povestea cu păsări. De exemplu, nici autorul şi nici altundeva nu am văzut să fi remarcat trimiterile puternice la Jocul cu mărgele de sticlă. Păi când ai un grof, maestru al jocului – da, fix aşa – al jocului suprem, cel cu dimensiunile, cum să nu te gândeşti la Magister Ludi? Ah, n-ai citit-o şi atunci ţi se pare că e în plus tot fragmentul şi nu reuşeşti să inserezi în roman rolul grofului (rol marcat prin abundenţa anagramelor – căci asta reprezintă de fapt ideea de Dimensiuni Interioare şi Exterioare), nu da vina pe autor. Dă vina pe lacunele tale. Mă întreb ce mai ascunde Rushdie printre rânduri, doar de dragul de a înfrumuseţa lectura. Nu îmi place în general să mă lupt cu o carte, însă nici nu accept să mi se ofere totul pe tavă. Recunosc, simţeam nevoia unui fantasy, iar romanul acesta mi-a oferit fix ce căutam. Poate şi de aceea aprecierile mele sunt cât se poate de favorabile.

Mi-e greu să găsesc ceva ce nu mi-a plăcut. Poate m-a deranjat puţin nevoia de a insera un trio amoros, un triunghi cu un singur vârf, cum îl numeşte însuşi Vulturul, dar i-am înţeles rolul. Doar că am mania de a considera apariţiile de genul acesta ca fiind menite să atragă public şi atât. La fel, se simte nota misogină al lui Rushdie. Şi aici, şi in Furie, l-am simţit ca privind femeile nu tocmai ca pe nişte oameni. Oricum, de obicei misoginismul în literatură nu mă deranjează, nu e cazul nici aici să interpretez mai mult decât ni se oferă, trebuia totuşi să o zic. Era o chestiune de „aportanţă” („Când un lucru nu este nici important, nici neimportant, explică Grimus. Când în realitate conceptul de importanţă încetează să mai aibă sens, atunci ai înţeles noţiunea de aportanţă.”)

Mi-a plăcut. Ca abordare, ca temă, ca modalitate altfel de a prezenta o poveste. Am citit cartea repede, pe nerăsuflate, mi-a oferit ce aveam nevoie acum pentru a ieşi dintr-un reader’s block – motivat totuşi de diverse circumstanţe. Mi-a plăcut pentru că mi-a oferit deopotrivă visare si raţiune.

Cuvântul scris este mult mai statornic decât fiinţele umane. Şi mai cinstit. Ca şi cum ai ţine tot timpul o oglindă în dreptul propriilor defecte, dar fără răutate. ”

Salman Rushdie, Grimus, ed. Polirom, 2008

Arana

Blog la WordPress.com.