Arana's world under a picture of frenzy

Februarie 12, 2010

Seducătoarea din Florenţa – povestea unei recenzii eşuate

Filed under: Carti — Arana @ 18:57
Tags: , ,

Am început cartea cu o oarecare duioşie; am admirat câteva secunde autograful, gândindu-mă câte lucruri are să ne spună Rushdie, am analizat puţin aşteptările mele faţă de cartea asta, mi-am reamintit cum mulţi mulţi oameni au cumpărat cartea fără să cunoască nimic din ce reprezintă Rushdie ca scriitor. Nu ştiu de ce devin arogantă şi elitistă.

Încerc de aproape o săptămână deja să scriu o recenzie, să fac oamenii să vrea să citească cartea, dacă s-ar putea prin ochii şi mintea mea. Să fie ceva frumos şi detaliat şi muncit, cam ca cea de la Maestrul şi Margareta. Etapa de documentare am parcurs-o, conştiincios, multe întrebări, cu multe mirări şi surprize şi desigur cu multe confirmări. Am citit şi o tonă de recenzii, scrise de oameni care chiar se pricep la asta şi totuşi, toate sunt la fel. Parcă ceva îi sperie pe oameni, le taie curajul de a fi originali, ori pur şi simplu nu se mai găsesc suficiente cuvinte. Câteodată, un lucru ce ne este  clar ca are măreţia sa, nu îl putem înfăţişa decât în cel mai banal mod. Parcă îşi mai bate joc o dată de cel ce crede că e suficient de bun şi creativ să surprindă esenţa. Nu sunt, aparent, nici eu mai presus.

Hai să vorbim despre cum Rushdie pune faţă în faţă Orientul şi Occidentul. Despre cum scrie un basm de oameni mari, pornind de la o serie de fapte istorice; despre cum a depus o muncă de documentare titanică şi cum a dat fiecărui detaliu o notă personală, uşor romanţată, pentru a face ca totul să fie cursiv şi clar şi inexprimabil de frumos şi captivant. Despre cum o aură cultă înveleşte cartea, de te face pe tine, cititor să te simţi brusc mai deştept şi mai important. Sau cum Rushdie face un pas înainte, renunţă la dominanta indiană şi merge puţin pe alt făgaş, se duce în alt timp, în alt loc, valorificând moştenirea imensă a perioadei renascentiste. Dar toate astea au fost spuse deja, sunt la un simplu click distanţă şi ce sens are să fiu metodică şi rigidă şi să spun ce s-a spus deja?

Ce mi-a plăcut cel mai mult:

  • povestea/ poveştile; în ciuda unor voci, firul principal este extrem de clar. Personajul central este Împăratul Akbar şi inţelepciunea, filosofia sa
  • poveştile din jur, modul în care una o naşte pe alta, în care se întretaie
  • personajele: de la cele mai mărunte, inserate doar pentru a da farmec poveştii până la cele centrale, teşute cu multă migală şi dăruire, evident îndulcite, romanţate, perfecţionate; pentru că în basme avem voie
  • femeile, care deşi nu excelează ca personaje, excelează ca rol; este clar metoda lui rushdie, căci până acum nu am văzut personaje feminine admirabile în opera lui, însă ca rol determinant, central, scop şi mijloc al romanului, da!
  • cadrul: n-am mai citit nimic plasat în acel loc, imperiul mogul (mongol), dominat de o mentalitate care, prin ochii lui Akbar este ciudat de modernă; puţin mă interesează realismul în acest moment
  • magicul ce domină orice are amprenta lui Rushdie, amestecat cu firescul şi naturaleţea tonului. Este un narator excepţional, un făuritor de basme (revin asupra acestui aspect)
  • senzaţia de am mai văzut asta, pentru că deşi nu este repetitiv sau plictisitor, are o amprentă foarte puternică
  • atmosfera ce aduce a romanele lui Eco, prin bogăţia şi aglomeraţia de oameni, simboluri, filosofii, gânduri interzise
  • frumosul; chiar dacă niciodată nu a fost un scop al lecturii, nu mă deranjează când întreaga experienţă a cititului şi a scrierii e pusă sub semnul frumosului. Nicidecum siropos, să ne înţelegem

Logica ar îndemna pe oricine să creadă că urmează partea cu ce nu mi-a plăcut. Dar în afară de comercialitate, de aparenta facilitate a cărţii nu m-a deranjat nimic. Şi asta strict din motive subiective, evident nu ar trebui să mă deranjeze  că e o carte ce se citeşte foarte uşor, ce are un strat superficial extrem de prietenos şi accesibil. Doar că am văzut articole ce se opreau fix la acest strat şi nimic mai mult. Da, poţi să vezi o poveste sau poţi să vezi o rescriere a istoriei, o incursiune în lumi apuse pentru a descoperi unde şi cum ne-au influenţat lumea de azi, o reamintire a faptului că nu există bun şi rău absolut, că oamenii sunt oameni dincolo de limite spaţiale sau temporale, că defectele şi urătul sunt extrem de importante în definirea frumosului, în fine o invitaţie la a introspecţie şi la adresarea de întrebări eului. Pentru că ce îl deosebeşte pe Rushdie de povestitor este tocmai această întretăiere între – să-i spun simplificat şi convenţional – bine şi rău. La el nu există. Valorile absolute nu au fost dăruite omului, iar acesta nu a ştiut nici să le caute nici să le dorească, mulţumindu-se în schimb cu o reprezentare săracă a acestor extreme…

Mă întreb câţi oameni au inchis cartea mulţumiţi de ei că şi-au mai trecut o carte pe lista de citite, închizând ochii fericiţi că pot citi rândurile? Puteţi să mă acuzaţi de maliţiozitate, de răutate complet inutilă, eu sunt sigură că marea popularitate a autorului vine în primul rând din minciunile frumos ambalate – singurul ingredient care trece cu uşurinţă de coperţile oricăreia din cărţile sale. Cu cât citesc mai mult din ce a scris, cu atât înţeleg mai mult motivaţia din spatele scrierii, mesajele pe care le transmite, descifrările diverselor întrebări şi desigur fiecare nouă carte mă face să mă întorc spre cele precedente. Ori mi se mai clarifică nişte aspecte, ori mi se mai relevă nişte întrebări. În orice caz, a-l citi este o aventură, o călătorie ce nu mi-e clar unde se va sfârşi, sau când, sau unde porneşte. Totul este un puzlle imens, la care se adaugă piese pe ici pe colo, se creează ceea ce va fi un tablou imprsionant. Nu, nu voi trăi să îl văd, pentru că nu am nici răbdarea şi probabil nici inteligenţa necesare. Dar voi încerca să fac cât de mult pot.

Îmi pare rău că am plictisit eventualii cititori. Că nu sunt în stare să recenzez. Că scriu deşi probabil ar trebui să nu, dacă tot e inutil. Dar pe de altă parte din amalgamul de gânduri tot am extras câte ceva, tot mi-am clarificat mie unele aspecte şi am dat drumul unor resentimente. Deşi Seducătoarea din Florenţa poate fi o poveste frumoasă, este aproape tragică, este aproape dureroasă, este crunta realitate a micimii omului, a inutilului credinţei, a puterii viitorului, a efemirităţii existenţei. Căci dacă până şi cel mai mare împărat poate cădea şi este privat de dreptul la fericire veşnică, nu ştiu unde şi cine poate visa la aşa ceva. Te simţi călcat în picioare în momentul în care realizezi că cele mai frumoase vise şi speranţe îţi sunt oferite în cele mai strălucitoare ambalaje, doar pentru a se sfărâma în momentul în care sufletul le-a atins.

Salman Rushdie, Seducătoarea din Florenţa, ed. Polirom, 2009

Arana

Anunțuri

Blog la WordPress.com.