Nici o privire, J.L. Peixoto

Când mi-a spus Clarisa de Peixoto şi a lui Nici o privire, am spus că o voi citi, sigur, căci sunt curioasă şi interesată de experimente literare aproape oricând. Totuşi sinceritatea mă impinge să recunosc că mă aşteptam la mai puţin, la o cărţulie modernă şi cu prea multe vorbe care spun prea puţin. Şi cam asta a şi fost impresia până am ajuns pe la jumătate, sau poate până am terminat prima din cele trei părţi. Până ce dintr-odată s-a produs revelaţia şi am constatat cu uimire că mă aflu în faţa unei cărţi extraordinare, care nu seamănă mai deloc cu ce am citit până acum, care creşte în cititor şi ajunge să fie mai mult decât o carte, un adevărat manifest al autorului, o strigare a acestuia împotriva lumii.

Strict subiectiv, cartea a reprezentat o adevărată aventură. M-am apucat să o citesc cu 2-3 zile înainte de Crăciun şi am terminat-o cam pe 4-5 ianuarie. M-am luptat cu cele aproximativ 250 pagini în format mic timp de 3 săptămâni. Rar păţesc să fie o carte atât de copleşitoare încât să simt nevoia să o las câteva zile deoparte întrucât pur şi simplu nu o puteam citi. Simţeam că e sfâşietor ce se întâmplă, o adevărată avalanşă de trăiri, nimic optimist ori încurajator. Şi în plus mi-a fost extrem de greu să îmbin toate astea cu atmosfera Crăciunului, cu veselia şi coloritul atât de opuse cărţii. Trebuie să spun, ca o lămurire în plus, că orice carte citită devine o parte din mine, iar eu parte din carte în timp ce o citesc. Câte ceva trebuie să se schimbe, să se înece, să trăiască, să moară, oricât de puţin, pentru a putea spune – dincolo de criterii să le spunem obiective – că acea carte a fost bună. În plus, pe lângă îndelungata aventură a lecturii, a mai trecut mai mult de o lună până acum când am ajuns să încerc să notez nişte aspecte. Memoria mea aşadar s-a diluat puţin, am intrat deja pe teritoriul memoriei de lungă durată, unde mi-e mai greu să fiu punctuală şi mi-e mai la îndemână să creez imagini rezultante a percepţiei, deci trecute deja prin filtrul propriu.

Stilul lui Peixoto este foarte fluent, cursiv. Se vede influenţa lui Saramago, în abordare, în felul în care imprimă mişcare scrierii, prin evitare întreruperilor de dialog şi prin „zgârcenia” cu punctuaţia şi paragrafarea (fără a fi un lucru fix rău sau bun, aţi observat cum câştigătorii premiului Saramago sunt influenţaţi în stil de acesta?). Acest risc nu este întotdeauna unul care să aducă un beneficiu cărţii, căci mi se pare mult mai greu pentru autor să găsească echilibrul atât de necesar pentru a face carte citibilă şi pentru a nu aduce, totuşi, în prim plan stilul in defavoarea conţinutului. Deşi structura logică este uneori greu de dibuit, întrucât romanul are o serie de elemente de realism magic, în ansamblul său se va găsi, în final, ceea ce trebuia urmărit. Ajunsesem la un moment dat că spaţiul, personajele atemporalitatea (mai stinsă ce-i drept, totuşi prezentă şi cu o semnificaţie clară pentru ansamblu) duc la impresia unei distopii. Nu, nu în sensul propriu şi de necontestat al genului, cum era Zâtul de exemplu, dar ideea este suficient de marcantă pentru a merita fi menţionată.

Ce mi se pare că descrie bine cartea este un soi de lirism dureros şi agasant. Repetiţii – de fapt îmi marcasem pasaje întregi, dar nu, nu le redau, nu vreau să fur din ansamblu şi, hotărât lucru, timpul ce a trecut de la lectură m-a făcut să apreciez în cu totul altă măsură întregul – foarte interesant plasate; pe de o parte reatrag atenţia cititorului, pe de altă parte însă am senzaţia că scopul este de a accentua limitele lumii cărţii, de a închide foarte strâns magia (neagră?) a universului descris. De asemenea, un pluriperspectivism foarte bine redat, cum ai vrea să fie o carte scrisă pe mai multe voci. Iar vocile acestea deşi sunt atât de singulare au o anumită monotonie, un fel de străbun comun ce comunică prin toţi, care poate fi la fel de bine satul, lumea, diavolul sau moartea.

O serie de simboluri şi de analogii încarcă romanul, de fapt acesta este aspectul de îl face demn de apreciere; povestea în sine este minimalistă, dar mi se pare mult mai greu să scoţi atât de mult din ceva atât de brut, faţă de a crea pornind de la serii întregi de intrigi şi fire ce urmează a se regăsi. Într-un registru modernist, Peixoto recurge la procedee ce amintesc de factura sa de poet. Iar acestea imprimă cărţii eleganţă, făcând din ea un roman cu toate şansele de a supravieţui testului timpului, de a trece peste a fi citită pentru că e la modă şi a ajunge la a fi apreciată pentru că este o dovadă de talent şi creativitate, îmbinate cu o gândire dubioasă, morbidă chiar; genul de amestec între geniu şi atracţie fatidică spre întuneric, atât de fascinantă oriunde în istorie.

Nu pot să nu mă întreb cum trebuie abordată de fapt cartea, cum a fost să o traduci, să desluşeşti vorbele autorului mai mult decât sarcina simplului cititor şi cum, în final, nu a ajuns să fie una din cărţile mele preferate. Da, am lăudat ce se întâmplă acolo pentru că este demn de laudă, dar există un obstacol, nu am nicio idee care şi de ce, ce mă împiedică să apreciez fără rezerve romanul. Poate că este totuşi prea modern. Poate că nu cred cu tărie în sinceritatea sa. Poate pentru că mi-e teamă că a fost doar un experiment, că nu îl reprezintă de fapt pe autor şi că nu va mai scrie aşa. Sau dimpotrivă, că a fost tot ce a avut de spus acesta, că orice nouă încercare nu va duce la o evoluţie. Enfin, poate caut eu chestii artificiale, dar efectiv ceva opreste romanul din a fi măreţ. Iar acesta este singurul său defect palpabil…

Jose Luis Peixoto – Nici o privire, ed. Polirom, 2009, colecţia Proză XXI, trad. Clarisa Lima

Arana

P.S: mi-a plăcut foarte mult ce, dar mai ales cum a scris Dragoş despre carte. Aici.

Publicitate

Apocalipsa fantastica al lui Jose Saramago

Motto:

Proclamau sfarsitul lumii, salvarea prin penitenta, viziunea din a saptea zi, venirea ingerului, coliziunea cosmica, stingerea soarelui, spiritul tribului, virtutea semnului zodiacal, disciplina vantului, parfumul lunii, revendicarea beznei, puterea exorcismului, urma calcaiului, rastignirea rozei, puritatea limfei, sangele de pisca neagra, dormitarea umbrei, revolta mareelor, logica antropofagiei, castrarea fara durere, tatuajul divin, orbirea voluntara, gandul comvex, concav, plan, vertical, inclinat, concentrat, dispersat, fugar, extirparea corzilor vocale, moartea cuvantului (…)

Am facut cunostinta cu Jose Saramago acum vreo 4 ani, cand am dat in biblioteca de acasa peste Pluta de Piatra. Nu imi spunea nimic numele autorului, dar m-a atras titlul si, asternandu-ma pe citit, am descoperit una dintre cele mai inedite carti pe care le citisem pana atunci. Dintr-un motiv sau altul, nu am continuat sa citesc scrierile lui – desi am trecut prin Evanghelia dupa Isus Hristos, prea putin impresionanta insa. Ultima mea lectura insa, a fost o revenire la el, si anume prin Eseu despre Orbire care mi-a reinviat in minte, in mod inevitabil as spune, imaginile puternice, socante, cutremuratoare pe care le remarcasem si in Pluta de Piatra.

Mi-e greu sa spun care dintre cele doua romane mi-a placut mai mult si care a avut un efect mai puternic asupra mea. Stilul, cel putin, este daca nu chiar identic, foarte asemanator si desigur, specific acestui autor. Frazele lungi, complexe, ce includ dialog, fraze care de multe ori nu se delimiteaza prin destule semne de punctuatie, care ii ofera cititorului o putere aparte de interpretare si de judecata intrinseca a cartii. Pluta de piatra „castiga puncte” in ceea ce priveste extrema la care este dusa aceasta subutilizare a semnelor de punctuatie si ambiguitatea stilului care provoaca orice cititor la adevarate eforturi de imaginatie si de creatie.

Apoi, din punctul de vedere al relatarilor, ambele romane au ceva din realismul magic – care pentru mine este in continuare magistral realizat doar de Marquez – insa brutalitatea si concizia, de multe ori, a imaginilor, a personajelor, a povestii in sine diminueaza latura magica. Nu mai putin adevarat este faptul ca mintea ne poate juca feste, caci poate suntem prea obisnuiti ca magicul si fantasticul sa fie ceva frumos si deopotriva feeric, pe cand Saramago rastoarna acest mit si imbraca in haina magicului scenarii sumbre, fanteziste si totusi nedorite. Scenarii care te fac sa iti pui intrebari, te fac sa iti doresti sa fii unul dintre personaje doar pentru a vedea daca tu poti sa lupti cu natura – salbatica si umana – si daca tu poti sa accepti o realitate ce depaseste puterile de intelegere ale omenirii, o realitate care duce in mod inevitabil la haos.

Desigur, a descrie cele doua opere ca fiind apocaliptice e o exagerare care poate duce la interpretari nedorite si la asteptari mai degraba potrivite hollywood-ului decat unui scriitor laureat al premiului Nobel. Apocalipsa lui Saramago nu cuprinde lumea intreaga, ci cuprinde spatii delimitate, spatiul personal al personajelor, care ar putea fi spatiul cunoscut si locuit de oricare dintre noi. Acest spatiu, fie ca este peninsula Iberica, fie ca este o tara fara nume si fara indice geografic, cuprinde universul redus la proportii accesibile puterii de intelegere umane, proportii cu rol exemplificativ si analogic. Ce ar fi daca orbirea laptoasa ar lovi intreaga lume, sau daca continentele s-ar apuca sa pluteasca in voie, desprinzandu-se si ciocnindu-se haotic, sfidand legile geologiei? Anarhie este putin spus pentru a descrie ceea ce evenimente de asemenea proportii ar insemna. Nu doresc totusi sa deschid o polemica asupra unei realitati morbide, pentru ca este clar ca nu aceasta e dorinta autorului.

Ce a ajuns la mine, ca cititor – si la prima carte, dar si acum – e de fapt felul in care Saramago se joaca cu psihologia umana si cu neimportanta oamenilor vis a vis de ceea ce am mentionat deja, si anume natura. Pana la urma ambele fenomene au un izvor neexplicabil, pornesc si se termina fara vreun anunt, fara vreun avertisment, fara vreo posibilitate de a prevedea urmatorul pas. Personajele sunt totusi diferite in cele doua romane, atat ca individualizare cat si ca mod de abordare. Pluta de piatra are „norocul” de a prezenta un scenariu mai putin sufocant si dureros, care da totusi posibilitatea omului sa fie om. Drept urmare, cele 4 personaje a caror poveste este urmarita au un nume si un trecut, au o personalitate pregnanta, exista introspectie mult mai evidenta, exista si o analiza specifica realismului. Pe cand Eseu despre orbire este o dureroasa masca aplicata asupra a ceea ce este omenesc. Nimeni nu mai are nume, caci numele nu mai au fete. Albul preia controlul intr-un mod care ii face pe cei din roman sa isi piarda decenta si sa ajunga la ultimele nivele ale degradarii umane. Introspectia este mult mai subtila, nicaieri nu apar direct framantari sau nelinisti. Toate se deduc din haotica prezentare a evenimentelor, din detaliile „scenografice” aproape inspaimantatoare prin precize sau din valul de tulburare care domina cartea de la un capat la altul. Poate prin asta castiga cel mai mult acest roman in ochii mei: o depersonalizare fortata, dublata de singularitatea celei care ramane in afara valului – atat asupritor cat si protector.

Subiectiv, nu pot califica nici unul dintre cele doua romane ca fiind printre preferatele mele, sau printre cele mai bune carti citite. Dar le pot considera printre cele mai socante si mai tulburatoare, iar Saramgo castiga locuri importante in ochii mei in ceea ce priveste scriitori asupra carora trebuie sa revin si pe care trebuie sa ii (mai) citesc (diger) pentru a le percepe ideile si filosofiile. Am incercat doar o scurta incursiune in lumea celor doua opere, fara a epuiza lucrurile care se pot spune despre ele. Poate totusi despre unele carti e bine sa vorbesti mai putin si sa reflectezi mai mult, sa le privesti in tine si prin tine. Si Saramago tocmai asta face, il invita in mod constant pe cititor sa fie prezent si activ, sa fie parte din fantasticul lui.

Arana