Un vin fiert pe vf. Omu

Ziua 1:

Joi dimineaţă, ora 6, trezire fără alarmă şi cu mult chef de încă nişte ore de somn. O cafea tare şi îmbrăcarea, rucsacul era pregătit de seara. Ultimele retuşuri, la 7 fără ceva eram in autogară. Am plecat din Tg Mureş la 7:15 şi după un drum lung, prin ceaţă, soare şi apoi iar nori am ajuns în Buşteni pe la ora 11. La ora 12 eram deja pe traseu, prim oprire la Cascada Urlătoarea. Vremea era încă frumoasă, părea numai bună pentru o urcare de 4 ore. Cascada a fost drăguţă, cam multă lume şi cam mulţi copii, mult mai urlători decât sărmana vărsare de apă.

De aici, pe la 13-14, pe Jepii Mari ne e drumul cu destinaţia cabana Babele. Drumul prin pădure a fost fără peripeţii, mi-a luat ceva să mă obişnuiesc cu aerul mai tare. Deşi picioarele mă ţineau, chiar şi spatele, plămânii îmi făceau figuri, însă m-am redresat în cele din urmă. Cum am ieşit din pădure, pe ultima porţiune de căţărare s-a apucat şi ploaia. Turna vârtos, mă gândeam la rucsacul care probabil se va inunda, speram să mă ţină bocancii şi îmi mulţumeam că mi-am găsit pantaloni de tură, convinsă fiind că n-aveam nicio şansă în pantaloni scurţi. Am făcut un scurt popas, la o ciocolată caldă La Festa (da, la fel de infectă ca întotdeauna) la cabana Piatra Arsă, unde am fost relativ dezamăgită de oamenii şi, mai ales, de feţele pe care le afişau aceştia. Ne-am continuat drumul prin ploaie, jnepeniş, noroi şi frig. După încă o oră şi ceva, când am văzut mult aşteptata deja cab Babele, am răsuflat uşurată, în ciuda efortului suplimentar pe care a trebuit să îl depun pentru a ajunge cu bine. Cazare, apoi un somn lung, odihnitor, în speranţa că a doua zi vremea va ţine cu noi.

Ziua 2:

Vineri, trezirea s-a făcut în ceaţă. Din nou vreme urâtă, moral cam scăzut. Pornit spre vf Omu, fiind relativ aproape şi fără riscuri de a ne pierde complet prin ceaţă. A început din nou ploaia, mocăneşte şi plictisită. A meritat urcarea pentru cana de vin fiert şi poveşti cu francezi ce doreau să ajungă în Bran (sper că s-au hotărât să mai amâne o zi plecarea, căci 6-7 ore prin ploaie, pe coborâre, cu bagajele lor nu avea cum să fie plăcut). În plus, am aruncat câteva priviri admirative unui cuplu de englezi, care estimez că aveau deja pe la 60 de ani. Serveau prânzul şi păreau fericiţi şi împliniţi, ca oameni. La întoarcere, părea că norocul ne-a părăsit de tot, ploaia se înteţise, bătea şi vântul, iar la 2500m toate acestea sunt neiertătoare.

Am ajuns la cabană mai plouată decât cu o zi înainte şi nu vroiam decât o ciorbă fierbinte (de văcuţă, cu ardei iute) şi să mă cuibăresc în pat cu o carte. Am avut parte de ele, mi-a revenit şi optimismul şi părea că vremea va fi din nou cu noi. Asta pentru că se oprise ploaia, apăruseră pâlcuri de cer albastru, iar norii aveau o traiectorie ciudată printre munţi, oferind câteva momente preţioase de privelişte unică.

Ziua 3:

A debutat cu soare. În sfârşit. Am scos harta, iar la micul dejun şi cafea ne-am făcut planul. Urma o zi lungă, aşă că n-am uitat de ciocolată, apă şi ceva de mâncat, puse bine în rucsac, evident lângă pelerină şi haină de ploaie, căci ne aşteptam la orice. Prima oprire a fost la Peştera Ialomiţei, situată atipic în stânca, o peşteră în care urci şi urci pe culoare strâmte, scări umede. Alături de copii, bunici şi alte personaje, prost îmbrăcate şi încălţate, încât mă aşteptam să aud o căzătură în orice moment. Din fericire nu am avut parte de astfel de evenimente, iar ora petrecută în peşteră a fost de-a dreptul incitantă. Recunosc, sunt novice când vine vorba de peşteri.

Ne-am urcat apoi rapid înapoi la hotel Peştera – care mă deranjează prin luxul ostentativ afişat şi prin oamenii pe care îi adună, dar asta e altă poveste – iar de aici am luat-o pe marcajul către vf Bătrâna. După 2-3 ore de urcat pe pajişte, mâncat căpşunele de la ele acasă, pauze pentru admirat peisajul, am ajuns în Şaua Bătrâna. Situat la aproape 2200 m oferă o privelişte incredibilă, un platou neumblat, sălbatic şi totuşi prietenos, un loc unde te-ai gândi că ţi-ai putea petrece poate o eternitate împietrită. Drumul a urmat apoi un sus jos nu foarte abrupt, trecut din nou printr-o porţiune cu jnepeniş (foarte obositor, trebuia efectiv să mă lupt cu el), în continuă urcare, trecând pe vârfurile Guţanu, Doamnele şi Găvanele, acesta din urmă situat la 2472m. Peisajul era incredibil, se vedea până în zare, inclusiv Piatra Craiului şi, bănuiesc, Făgăraşii. Munţi destul de netezi şi de uşor de parcurs, picioare şi plămâni să ai căci răsplata e pe măsură.

Era deja trecut de ora 6 şi soarele începea să se ascundă pe după munţi, iar aerul devenea tot mai rece. Aş mai fi zăbovit, dar foamea era intensă şi în plus nu vroiam să ajungem pe întuneric. Aşa că întoarcerea am făcut-o spre Omu, de data asta fără să mai urcăm efectiv, prin Şaua Sugărilor. Abia în zona asta am început să vedem iar oameni, după cam 5 ore cât am reuşit să alegem trasee neumblate şi să ne bucurăm cu adevărat de natură. N-am putut să nu mă gândesc ce-a fost in capul unor turişti ce şi-au pus cortul tocmai în şa; chiar mă întreb cum au petrecut noaptea aceea – norocul lor că n-a mai fost vântul sălbatic ce credeam că ne va lua cu tot cu cabană cu o noaptea înainte.

S-a terminat şi ultima zi, eram extenuată, dar fericită. Nu pentru că am acum ce povesti, ci pentru că am trăit aşa ceva şi pentru că ştiu că există locuri de genul acesta, care nu fac decât să îmi deschid pofta pentru mai mult. Urma ultima zi, cu o plănuită coborăre pe Jepii Mici, pe care i-am stăpânit anul trecut în urcare…

Ziua 4:

Ne trezeşte soarele, însă zgărcit se ascunde repejor în nori, apoi într-o ceaţă ce făcea vizibilitatea fix zero. Vedeam cum ultima zi vrea să ne joace feste, am încercat să o învingem, dar prudenţa şi-a impus voinţa. Ne-am trezit astfel rapid în Buşteni, cu telecabina şi din nou ploaie. Eram uşor tristă că s-a terminat brusc şi am fost abrupt ruptă de lumea aceea străbătută de un strop de magie. Aştept să se ivească din nou ocazia, pentru următoarea deplasare. Poate am descoperit prea tărziu muntele. Dar măcar ştiu să îl respect şi să îl apreciez şi să mă bucur de ce-mi oferă.

Pe post de încheiere:

Arana

PS: Ştiu că nu sunt multe poze, aveam doar un aparat nu tocmai bun, iar cum primele două zile a plouat iar apoi a treia ne-a furat cu totul, nu am prea pozat nimic. Doar aşa, câteva indicii despre ce e acolo.

Publicitate

Sport. în genere

Mâine plec la munte. Undeva în Bucegi, nu ştiu fix unde, dar aflu pe parcurs şi vă povestesc la întoarcere. Prinsă cu pregătirile, bocanci, polar, pantaloni, conserve şi ciocolată mi-am dat seama ca nu sunt foarte multe informaţii despre mine – ca persoană – pe acest blog şi că că nu prea scriu despre lucrurile care – fără nicio exagerare – mi-au marcat evoluţia ca om, mi-au influenţat personalitatea şi, de ce nu, mi-au definit nişte principii. Iar sportul se numără printre acestea. Şi cum luna asta m-am şi uitat mult la televizor, pe de o parte Turul Franţei, pe de altă parte Campionatele Mondiale de Nataţie, am avut suficiente motive să reflectez la acest subiect.

Copilăria mi-am petrecut-o în mare parte la bunici, pe coclauri, prin copaci, dealuri, câmpii, lac. Am învăţat să înot pe la 8-9 ani, la Sovata. Pentru că nu mă puteai scoate din apă şi colacul îmi făcuse rană – se mai văd si azi cicatricele – n-am avut de ales decât să învăţ. Bicicleta o stăpâneam cred că şi mai devreme, deşi am terminat cu ea la 14 ani, când am căzut, din vina altcuiva care de fapt m-a lovit, şi mi-am rupt clavicula stângă. Claviculă ce s-a vindecat singură, fiind însă uşor deformată. Cuvintele medicului, acum 8 ani, au fost că dacă mă îngraş puţin, nu se va mai vedea diferenţă. Cam de jumătate de an însă am remarcat că a apărut din nou, însă acum e mult prea târziu să mai fac ceva. Nu pot decât să afirm că sunt specială, până la urmă nu sunt mulţi oameni care au clavicule asimetrice.

La 12 ani a fost prima dată când m-am înscris la sport în formă organizată. Era volei, sport pe care îl îndrăgesc încă şi de care îmi pare rău că a trebuit să mă despart. La început era un vis frumos, eram copil şi chiar speram că voi face ceva important. Antrenorul era sever, dar glumeţ. Nu e tocmai uşor să stăpâneşti o turmă de fete de clasa a 5a, mici, zvăpăiate, însă încântate de ce se întămpla acolo. În prima fază eram prin echipa 1, deci primele 12. Eram mai puţin puternică decât celelalte fete, însă mai atentă şi mai muncitoare. Şi mai târziu, hărnicia şi puterea de concentrare mi-au fost caracteristice. Ai nevoie de multă disciplină să practici un sport, şi doar singur îţi poţi impune asta. Şi deşi pe alte planuri refuz să dau ascultare ordinelor (ceea ce m-a făcut să renunţ la ideea de a urma cursurile Academiei de Poliţie), când venea vorba de sport, mi se părea cel mai firesc lucru să fiu cu mintea doar acolo. Din păcate, după doar un an jumate mi-am zdrobit unul din degetele de la mâna dreaptă, într-un accident stupid. Nu mai putea fi vorba de jucat volei. Şi s-a văzut, căci deşi am revenit la echipă după 7-8 luni, a fost inutil. Nu mai aveam forţă şi nici energie. Când eşti mic, totul pare tragic şi aripile ţi se frâng foarte uşor. Nu înţelegeam de ce eu, aşa că timp de vreun an am stat cu totul pe banca de rezervă.

La începutul liceului am îndrăznit să merg după alt vis. Artele marţiale m-au fascinat multă vreme şi eram unul dintre copiii bătăuşi. Eram fată dar mi se păreau amuzante jocurile în care ne prefăceam că suntem în vreun film – cu JCVD sau pe acolo – şi urmărim răufăcătorii, hotărâţi să salvăm ziua. La 10 ani eram o eroină şi, culmea, n-aveam nevoie de jocuri pe calculator. Un fel de Lara Croft înainte ca ea să fie inventată. Cu acest trecut „glorios” în spate, nu am stat să mă gândesc de două ori când am văzut un afiş că se organizai la mine în liceu cursuri de tae-kwon-do. Da, m-am ocupat de ele până aproape de sfârşitul liceului, fără niciun regret. Am cunoscut nişte oameni extraordinari, am avut parte de nişte antrenori cum rar găseşti. Aveam o oră jumate antrenament, plus jumătate de oră baschet, urmat de mers la vreun chef, ori la cineva acasă cu nişte beri şi cu poveşti până dimineaţă. Nu aş schimba nimic dacă aş fi iar în liceu, dimpotrivă m-aş duce şi la antrenamentele de la care am lipsit din diverse motive. Şi deşi eram acolo luni, miercuri, vineri, câte 2 ore, am avut tot liceul premiul întâi. Pentru că pe lângă avantajele fizice, cele psihice sunt de nemăsurat. O linişte şi o putere de concentrare imense, plus somn bun şi odihnitor. Până acum doi ani eu nu ştiam ce sunt acelea cearcăne, deşi puteam să dorm şi doar 4 ore pe noapte. A trecut şi liceul, a venit şi despărţirea de un alt sport şi de alţi oameni.

De când am început facultatea m-am ocupat cu baschetul, aerobicul, tae-bo. Abdomene şi orice alte exerciţii pe care le pot face acasă. Nu ştiu dacă aş putea trăi fără mişcare. În anul 1 nu am făcut mare lucru, drept urmare mi-am adăugat cam 5 kg la corpul pe care l-am avut toţi cei patru ani de liceu. Între timp le-am pierdut, pe acelea şi altele. Şi acum mulţi ar spune că sunt slabă si mică. Asta nu mă împiedică să-mi iau rucsacul în spate şi să merg pe un munte. Sau la înot. Sau să umblu cât de mult pot pe jos. Îmi dau seama că postul acesta ar putea avea o notă de lipsă de modestie, însă dacă dacă o singură persoană îl va citi şi va merge apoi o jumătate de oră la o plimbare sau o alergare sau poate o tură cu bicicleta, sau măcar să-şi amintească dacă şi când i-a făcut un bine sportul, atunci scopul meu a fost atins. Mă uit în jur şi văd fete de 16-17 ani cu şunci inestetice şi celulită care se vede prin pantaloni. La fast-fooduri e plin, iar la sală e plini de oameni care aşteaptă miracole fără efort. Poate că de obicei susţin extremele, însă dacă e vreun domeniu unde să încurajez moderaţia, cu siguranţă acesta e acela. Orice e mai bine decât nimic. Şi apoi odată prins de drogul acesta, de fericirea şi liniştea pe care ţi-o oferă efortul fizic, greu te mai poţi descurca fără. Nu sunt cel mai sănătos om, pentru că norocul nu ţine cu mine, dar am ajuns să înţeleg că un regim de viaţă care se vrea sănătos NU poate exclude sportul. Si tocmai de aceea, profit de vară şi îmbin răcoarea şi fascinaţia muntelui cu dulcea savoare a unui efort intens, însă atât de binefăcător. Ne auzim… şi nu uitaţi de echipament!

Arana