Arana's world under a picture of frenzy

Aprilie 8, 2009

Inocenţii de azi şi de ieri

E greu sa rămâi neatins de ce se întâmplă în Republica Moldova. Am, ca aproape orice alt student din Bucureşti, o colegă de grupă care e din Chişinău. Pot fi solidară cu ea? Pot, căci nu mi-e greu să fiu empatică. Însă mai mult nu vreau, nu îmi iese şi nu are rost. Într-adevăr, nu se poate nega o istorie comună, un anumit spirit de unire care tot există şi există, nu se poate nega amintirea acelei perioade. Nici nu e în intenţia mea, dar a epuiza un subiect deja suprasolicitat e aproape stupid. La fel de stupid ca proteste fără finalitate, ca petiţiile, ca diverse alte manifestări. Ca idee sunt bune, însă ca finalitate sunt zero. E uşor să fii solidar de partea cealaltă a graniţei. Nu ii pot judeca sau condamna în orice fel pe cei ce chiar cred în forma asta de ajutor. Pe cei ce au mers la tnb să încerce să fie utili. Nu cred ca reuşesc ceva, dar dacă lor le face bine, la mai mare. Totuşi, nu văd care e rostul îmbătării cu apă rece. Toată treaba asta ne afectează direct mult mai puţin decât îşi doresc unii sau alţii. Nu se va ajunge la uniuni, la răsturnări măreţe, la implicarea diverselor puteri. Poate importanţa pe hartă e prea scăzută sau poate, pur şi simplu, e lipsă de interes. Devine deja anul şi revoluţia. Şi mereu aceleaşi şi aceleaşi forme de „solidaritate”…

Din păcate însă revoluţia asta îmi trezeşte amintiri ce mă tot bântuie de ceva vreme. E vorba de primii 3 ani ai copilăriei mele care – oricât de greu pare de crezut – sunt mult mai vii decât şcoala primară, de exemplu. Anii petrecut la bunici, magazinul sătesc în care am păşit de prea puţine ori, rafturile tot mai goale, pofta de îngheţată imposibil de adormit căci de unde îngheţată. Revoluţia, transmisă pe tvr1. Ce ştiam eu, nu ştiam nimic, nu înţelegeam de ce nimeni nu se joacă cu mine, de ce sunt ei, scumpii si dragii mei bunici, atât de atenţi la imaginile cu mulţimile de oameni, la scandări, la trăiri cum nu mai întâlniseră. Nu îmi amintesc ce discutau ei, îmi amintesc însă imaginile. Le-am revăzut de atunci, însă tot fragmentele iniţiale le ştiu. Pot să mă întorc mai departe, la imnul intonat, la cele câteva ceasuri de tv pe zi, la imaginea tovarăşului. De ce? Nici eu nu ştiu. 2 ani şi 11 luni la revoluţie. Teoretic nimic nu ar trebui să mai fie viu în memoria mea. Dar eu şi alţi copii am fost marcaţi atunci.

Am prins prea puţin din perioada aceea pentru a mă declara generaţia pre89. Pe de altă parte am prins şi prea multă tranziţie. Nu înţelegeam, de ce aş fi înţeles? Ştiu însă ca era vremea în care nimănui nu îi păsa… una din zilele trecute treceam pe lângă un părculeţ tare vesel şi colorat. Copilăria mea a fost cea a parcurilor ruginite. Cele făcute înainte, care murea încet încet şi totuşi încă nu le venise vremea revigorării. Altele erau priorităţile, de înţeles. Asta nu înseamnă că nu m-am bucurat. Era bine căci nu ştiam cum altfel poate fi. Amintirile mele,  amestecate cu cele povestite de părinţi îmi dezvăluie o perioadă tare ciudată cea în care am hotărât eu să fiu mică. Noroc totuşi cu bunicii, cu satul, nu mai aveam nevoie de nimic. A fost frumos… atunci îmi doream să fiu mare, aş vrea acum – cine nu ar vrea? – să fiu mică mică. Să nu trebuiască să îmi pese. Să nu fiu obligată să mă implic. Să văd, să înţeleg.

Sper ca în RM să nu existe generaţii sacrificate. Sper ca ce se întâmplă acum să aibă un sene. Să salveze ce se poate salva. Răul nu va fi – dacă e să se întâmple – cum a fost la noi. Istoria nu se repetă. Nu identic cel puţin. Însă la copii se gândeşte cineva? La cei mici, pe care îi vedem împiedicându-se în parc, dând din picioruşe în căruţ. În lumea lor, nereală acum. Dar peste 15-20 ani cum vor vedea? Ce să ţină minte… Nu-mi plac copiii. Sună sec, dar e adevărat. Asta nu înseamnă ca mi se pare normal să fie sacrificaţi – indirect desigur. Nu mai vorbim azi de murder of the innocents. Însă la alt nivel, poate. Spiritual. Istoric. Copiii în parcuri ruginite… e o imagine pe care eu nu mi-o voi şterge din minte. Ce ar fi să o conştientizeze şi alţii?

Arana

6 comentarii »

  1. Din punctul meu de vedere, revolutionarii moldoveni sunt speriati de perspectiva continuarii guvernarii regimului comunist, in contextul actual de criza economica. Vor schimbare, si -la nivel strict ideologic – ii inteleg. Dar, stiu ei ce inseamna aceasta schimbare de fapt? „Tranzitia” pe care o amintesti mai sus, cu liberalismul prost interpretat si confuzia creata de imbatarea cu democratie, la asta ar trebui sa se gandeasca ei.
    Mie imi lipsesc parcurile cu fiare ruginite si gradini abandonate, parcurile pustii.

    Comentariu de nu am — Aprilie 8, 2009 @ 12:33

  2. Mi-a placut enorm asta: „E uşor să fii solidar de partea cealaltă a graniţei”.
    Eu aveam 9 ani la revolutie si imi aduc aminte mai multe lucruri ca tine. Dar chiar si asa nu pot sa sustin ca am facut parte din generatia pre89.
    Generatii sacrificate or sa fie si in RM. Eu cred ca toate generatiile de pana acum sunt generatii sacrificate. La ei viata este mult mai dura decat la noi, si asta zic eu spune totul. Sper doar ca drumul lor catre o societate capitalista sa fie mai scurt si sa aiba parte de o clasa politica mai responsabila. Pentru ca si la cei 10-12ani pe care i-am avut in 90 -92 realizam ce nu era in regula la regimul de atunci. Dar asta e deja alta poveste.

    Comentariu de Garm — Aprilie 8, 2009 @ 22:53

  3. E foarte trista situatia din Basarabia, in mod ciudat, tocmai caderea comunismului pe plan mondial, faptul ca acesta nu mai reprezinta o amenintare pentru lumea occidentala, face ca tinerii protestatari de la Chisinau sa nu se mai bucure de acelasi val de simpatie pe care l-au avut romanii in ’89. Sunt singuri, nemaivorbind ca in Rebublica Moldova exista oricum si un puternic segment rusofil. Si daca ar invinge, e foarte posibil sa stie ca oricum ar fi o victorie in zadar, avand exemplul Romaniei, dar asta nu ii poate opri, cum si eu as fi gata sa repet aceleasi „greseli”, chiar daca vad acum pe mana cui a ajuns puterea, nu se poate altfel! Nici copilaria nu mi-as schimba-o cu o alta, in niciun caz nu mi-as fi dorit sa ma nasc in alta tara.

    Comentariu de Drace — Aprilie 9, 2009 @ 00:56

  4. @nu am, da, la schimbarea aia viseaza probabil. Pt ca nu au de ales.
    Poate acum iti lipsesc alea, imi lipsesc si mie ca reprezinta universul de atunci, dar nu pot sa nu ma gandesc ca putea fi altfel…

    @Garm: Mi-e teama ca ai dreptate; poate totusi va fi diferit sau macar va avea o finalitatea mai palpabila. Time will tell

    @Drace: Stiu. Nici eu nu imi doresc altceva, copilarie sau tara. Cum ziceam si in post era bine caci nu stiam cum altfel sa fie. Si copilaria ca moment al vietii e mult prea important ca sa-l schimbi, ca sa ti’l doresti altfel.

    Cat despre RM si reticenta statelor fata de ce se intampla acolo, ai perfecta dreptate. Poate ar fi trebuit mai mult „marketing” pe tema comunismului. Punem pariu ca de ex un eventual mini, micro chiar, holocaust nu ar putea exista, caci implicatia la nivel mondial ar fi naucitoare? Publicity has no limits.

    Comentariu de Arana — Aprilie 9, 2009 @ 08:57

  5. Interesant si profund articolul tau, precum si comentariile.
    Sunt tare deprimata cand ma gandesc la astfel de revolte, revolutii sau ce denumiri ar avea ele, si ma simt frustrata, datorita sentimentului de neputinta si a inutilitati lor. Cand a fost schimbarea in 89 la noi , am fost increzatoare optimista,eram in stare gravida cum eram sa ies si eu in strada, dar acum vad ca a fost regizata si cei de sus s-au folosit de mase sa-i dea numele de Revolutie. Am un gust amar si ma intristeaza ce se intampala si cu tinerii….Ce ma face sa ies din aceasta stare este farama de credinta pe care o am ca Dumnezeu e la carma tuturor lucrurilor si daca o situatie ma depaseste sa o rezolv, am la Cine sa ma duc sa-i spun problema si sa ma ajute sa ies din impas fie ca este vorba despre mine sau cei din jurul meu.

    Comentariu de carmen — Aprilie 11, 2009 @ 20:25

  6. Carmen, sunt foarte mulţi cei care au rămas cu acel gust amar. Cei ce au trăit sau ar fi putut să trăiască momentele acelea, cei ce aveau speranţe. Până la urmă cine nu avea speranţe, atunci…

    Comentariu de Arana — Aprilie 13, 2009 @ 18:35


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: