Mâine plec la munte. Undeva în Bucegi, nu ştiu fix unde, dar aflu pe parcurs şi vă povestesc la întoarcere. Prinsă cu pregătirile, bocanci, polar, pantaloni, conserve şi ciocolată mi-am dat seama ca nu sunt foarte multe informaţii despre mine – ca persoană – pe acest blog şi că că nu prea scriu despre lucrurile care – fără nicio exagerare – mi-au marcat evoluţia ca om, mi-au influenţat personalitatea şi, de ce nu, mi-au definit nişte principii. Iar sportul se numără printre acestea. Şi cum luna asta m-am şi uitat mult la televizor, pe de o parte Turul Franţei, pe de altă parte Campionatele Mondiale de Nataţie, am avut suficiente motive să reflectez la acest subiect.
Copilăria mi-am petrecut-o în mare parte la bunici, pe coclauri, prin copaci, dealuri, câmpii, lac. Am învăţat să înot pe la 8-9 ani, la Sovata. Pentru că nu mă puteai scoate din apă şi colacul îmi făcuse rană – se mai văd si azi cicatricele – n-am avut de ales decât să învăţ. Bicicleta o stăpâneam cred că şi mai devreme, deşi am terminat cu ea la 14 ani, când am căzut, din vina altcuiva care de fapt m-a lovit, şi mi-am rupt clavicula stângă. Claviculă ce s-a vindecat singură, fiind însă uşor deformată. Cuvintele medicului, acum 8 ani, au fost că dacă mă îngraş puţin, nu se va mai vedea diferenţă. Cam de jumătate de an însă am remarcat că a apărut din nou, însă acum e mult prea târziu să mai fac ceva. Nu pot decât să afirm că sunt specială, până la urmă nu sunt mulţi oameni care au clavicule asimetrice.
La 12 ani a fost prima dată când m-am înscris la sport în formă organizată. Era volei, sport pe care îl îndrăgesc încă şi de care îmi pare rău că a trebuit să mă despart. La început era un vis frumos, eram copil şi chiar speram că voi face ceva important. Antrenorul era sever, dar glumeţ. Nu e tocmai uşor să stăpâneşti o turmă de fete de clasa a 5a, mici, zvăpăiate, însă încântate de ce se întămpla acolo. În prima fază eram prin echipa 1, deci primele 12. Eram mai puţin puternică decât celelalte fete, însă mai atentă şi mai muncitoare. Şi mai târziu, hărnicia şi puterea de concentrare mi-au fost caracteristice. Ai nevoie de multă disciplină să practici un sport, şi doar singur îţi poţi impune asta. Şi deşi pe alte planuri refuz să dau ascultare ordinelor (ceea ce m-a făcut să renunţ la ideea de a urma cursurile Academiei de Poliţie), când venea vorba de sport, mi se părea cel mai firesc lucru să fiu cu mintea doar acolo. Din păcate, după doar un an jumate mi-am zdrobit unul din degetele de la mâna dreaptă, într-un accident stupid. Nu mai putea fi vorba de jucat volei. Şi s-a văzut, căci deşi am revenit la echipă după 7-8 luni, a fost inutil. Nu mai aveam forţă şi nici energie. Când eşti mic, totul pare tragic şi aripile ţi se frâng foarte uşor. Nu înţelegeam de ce eu, aşa că timp de vreun an am stat cu totul pe banca de rezervă.
La începutul liceului am îndrăznit să merg după alt vis. Artele marţiale m-au fascinat multă vreme şi eram unul dintre copiii bătăuşi. Eram fată dar mi se păreau amuzante jocurile în care ne prefăceam că suntem în vreun film – cu JCVD sau pe acolo – şi urmărim răufăcătorii, hotărâţi să salvăm ziua. La 10 ani eram o eroină şi, culmea, n-aveam nevoie de jocuri pe calculator. Un fel de Lara Croft înainte ca ea să fie inventată. Cu acest trecut „glorios” în spate, nu am stat să mă gândesc de două ori când am văzut un afiş că se organizai la mine în liceu cursuri de tae-kwon-do. Da, m-am ocupat de ele până aproape de sfârşitul liceului, fără niciun regret. Am cunoscut nişte oameni extraordinari, am avut parte de nişte antrenori cum rar găseşti. Aveam o oră jumate antrenament, plus jumătate de oră baschet, urmat de mers la vreun chef, ori la cineva acasă cu nişte beri şi cu poveşti până dimineaţă. Nu aş schimba nimic dacă aş fi iar în liceu, dimpotrivă m-aş duce şi la antrenamentele de la care am lipsit din diverse motive. Şi deşi eram acolo luni, miercuri, vineri, câte 2 ore, am avut tot liceul premiul întâi. Pentru că pe lângă avantajele fizice, cele psihice sunt de nemăsurat. O linişte şi o putere de concentrare imense, plus somn bun şi odihnitor. Până acum doi ani eu nu ştiam ce sunt acelea cearcăne, deşi puteam să dorm şi doar 4 ore pe noapte. A trecut şi liceul, a venit şi despărţirea de un alt sport şi de alţi oameni.
De când am început facultatea m-am ocupat cu baschetul, aerobicul, tae-bo. Abdomene şi orice alte exerciţii pe care le pot face acasă. Nu ştiu dacă aş putea trăi fără mişcare. În anul 1 nu am făcut mare lucru, drept urmare mi-am adăugat cam 5 kg la corpul pe care l-am avut toţi cei patru ani de liceu. Între timp le-am pierdut, pe acelea şi altele. Şi acum mulţi ar spune că sunt slabă si mică. Asta nu mă împiedică să-mi iau rucsacul în spate şi să merg pe un munte. Sau la înot. Sau să umblu cât de mult pot pe jos. Îmi dau seama că postul acesta ar putea avea o notă de lipsă de modestie, însă dacă dacă o singură persoană îl va citi şi va merge apoi o jumătate de oră la o plimbare sau o alergare sau poate o tură cu bicicleta, sau măcar să-şi amintească dacă şi când i-a făcut un bine sportul, atunci scopul meu a fost atins. Mă uit în jur şi văd fete de 16-17 ani cu şunci inestetice şi celulită care se vede prin pantaloni. La fast-fooduri e plin, iar la sală e plini de oameni care aşteaptă miracole fără efort. Poate că de obicei susţin extremele, însă dacă e vreun domeniu unde să încurajez moderaţia, cu siguranţă acesta e acela. Orice e mai bine decât nimic. Şi apoi odată prins de drogul acesta, de fericirea şi liniştea pe care ţi-o oferă efortul fizic, greu te mai poţi descurca fără. Nu sunt cel mai sănătos om, pentru că norocul nu ţine cu mine, dar am ajuns să înţeleg că un regim de viaţă care se vrea sănătos NU poate exclude sportul. Si tocmai de aceea, profit de vară şi îmbin răcoarea şi fascinaţia muntelui cu dulcea savoare a unui efort intens, însă atât de binefăcător. Ne auzim… şi nu uitaţi de echipament!
Arana
Buna !
Mi-a facut mare placere sa-ti citesc articolul.. imi aduce oarecum aminte de copilarie mea, de energia pe care o simteam in trup si suflet atunci. Si eu am crescut alaturi de bunici, intr-o zona dintr-un orasel in care aveai multe de facut. Am schimbat nenumarate biciclete pana la varsta de 15 ani, eram cocotata mereu pe garduri, jucam fotbal de dimineata pana seara cu baietii, chiar daca eram singura fata.. din nefericire, nu am putut urma niciun sport de performanta, nici macar sport la scoala nu am putut face, din cauza unei boli la inima, dar totusi, nimic nu m-a putut opri din alergat..
Astazi, la 18 ani, mai joc un fotbal cu baietii la scoala, din cand in cand. Atat.
Imi place mult cum scrii si iti multumesc pentru articol, mi-a facut mare placere sa-mi amintesc de sportiva din mine, si m-ai incurajat, intr-un fel, sa-i scot pe vecinii mei cu mult mai mici din fata calculatorului, la un fotbal, tenis, concurs de alergat
Dintr-un anumit punct de vedere, e placut sa stii ca „semnele de buna purtare”, raman.
Te salut !
P.S. Distractie placuta !:)
Comentariu de Anca — august 5, 2009 @ 22:46
Distractie placuta la munte. Eu unul sunt din pacate destul de comod pentru sport. Poate intr-o zi o sa ma apuc si eu sa fac un fel de miscare…cine stie :).
Comentariu de Garm — august 6, 2009 @ 09:57
Da, si mie imi place sa fac sport. Dar numai unele tipuri de sport: turismul alpin, rolele, bicicleta, plimbarea, dansul…
Detest sala, aerobicul, turele de stadion.
E foarte buna miscarea. Te insanatoseste, iti produce placere si chiar stimuleaza crearea de neuroni intr-o anumita zona care cica e responsabila cu memoria. E antidepresiv, anxiolitic… cine vorbea de terapii alternative? 🙂
vacanta frumoasa. Sper ca ai talpa vibram 😉
Comentariu de afreuda — august 7, 2009 @ 17:52
Am revenit 😀
Anca: Bine ai venit! Sper ca boala despre care vorbesti nu iti provoaca si alte neplaceri. Oricum, sportul de performanta e un pas foarte greu si cere foarte mult timp si dedicare. Dar miscarea, eh da, asta e buna pentru oricine si fiecare isi poate gasi ritmul. Ma bucur ca ti-a placut ce ai citit, te mai astept pe aici.
Garm: N-a fost distractie, sau poate nu cum inteleg altii. Dar revin cu un jurnal de calatorie. Un baschet, un fotbal, nimic nu te tenteaza?
afreuda: daaaa, am uitat de dans. Are si el un coltisor aparte in inima mea. Cu aerobicul, sa stii ca nu e asa rau precum suna. Eu am facut mai mult tae-bo ce-i drept, eventual niste step. Dar la o sala draguta, cu o instructoare pe masura, nici nu-ti dai seama ce faci, e atat de distractiv. Aveam si eu prejudecatile mele legate de asa ceva, dar in lipsa de variante, am ajuns sa ma conving ca merita incercat.
Comentariu de Arana — august 9, 2009 @ 16:28
Ma atrage modul in care scrii si probabil o contributie seriaoasa il are si faptul ca citesti mult. Nu mai am timp si nici mare placere sa citesc carti intregi dar ma bucura sa mai rasfoiesc cate ceva scris de altii asa cum o faci tu. Lucrez in ture am o familie destul de numeroasa si visele si dorintele mele personale sunt acum pe locul al doilea. Visul unei familii zic eu destul de reusite multumesc lui Dumnezeu este in derulare si ma bucura. Dar vechile mele pasiuni sunt undeva la coada in lista prioritatilor. Timpul, sanatatea, banii sunt cateva inconveniente care se interpun intre mine si unele din visele mele. Sper ca atunci cand voi ajunge la pensie cu ajutorul Celui de sus si voi scapa de stresul acesta infernal care este in ziua de azi locul de munca, copiii vor fi pe picioarele lor si eu ,in limita puterii fizice ce o voi avea, sa pot colinda la pas locuri incantatoare pentru sufletul meu, sa pot sta si citi carti care sa ma inalte si sa ma apropie de Dumnezeu, sa-mi plimb nepotii in parcuri si sa ii invat cate ceva, sa ma bucur de tot ce Dumnezeu a creeat…Dar pana atunci slava Domnului ca sunt copile ca tine care impartasesc din ce traiesc ce citesc si ce simt si ma ajuta macar mental sa ma bucur de lucruri inaccesibile deocamdata mie…Iti doresc ca bunul Dumnezeu sa-ti dea o intreaga viata care sa te implineasca aproape pe deplin, oricum perfectiune stim ca nu exista aici…..Cu sinceritate Carmen
Comentariu de carmen — august 12, 2009 @ 11:43
Carmen, iti multumesc mult pentru gandurile bune si pentru apreciere. Fiecare varsta are farmecul ei, iar noi oamenii nu putem decat sa ne bucuram cat mai mult de ce ne ofera viata. Si sa incercam sa facem cele mai bune alegeri. Iar daca cineva vede un lucru bun in ceea ce facem, nu poate decat sa ne incurajeze sa continuam asa.
Comentariu de Arana — august 12, 2009 @ 11:52