Arhitectură. Muzică. Magie.

Am fost o săptămână în Barcelona, o săptămână în care am uitat de campania electorală, de muncă, de facultate, de tot ceea ce înseamnă a fi ancorată într-o realitate dureros de monotonă, ridicol de lineară. M-am întors alta, cumva nepăsătoare si ignorantă, un soi de ignoranţă ce m-a ţinut departe în continuare de realitate, refugiindu-mă în casă, imaginându-mi că pot controla lumea, că poate o dată sunt eu cea care impune regulile si limitele realităţii. Au fost zile ciudate în care m-am gândit mult la pre şi post Barcelona, la ce a însemnat excursia pentru mine, ce s-a schimbat – daca s-a schimbat ceva – în mine doar pentru ca am văzut altceva timp de 5 zile.

În mintea mea continuă să stăruie interiorul Casei Mila, de un realism aparte. Era acolo, tangibilă, puteam să o văd, însă în acelaşi timp îi simţeam prezenţa sufocantă, o fiinţă vie, cu amintiri si trăiri proprii, cu o viaţă eternă, doar a ei. Dăinuia cumva un aer de vechi nenatural, un vechi al altei lumi decât a noastră. Gaudi a reuşit să îşi imprime personalitatea in creaţiile sale, intr-o frenezie a creaţiei. Paşii mei au rămas suspendaţi pe colinele parcului Guell, suspinând după aerul cumva rece şi în aceeaşi măsură dulce si primitor. Nu aş fi crezut că o simplă plimbare într-un parc mi-ar putea aduce un altfel de linişte, izvorâtă din exterior, din artă si natură. Există un soi de magie ce acoperă oraşul, care nu are de-a face atât cu oamenii de azi, ci cu cei care, de-a lungul timpului, au păşit pe străduţele înguste şi umbroase, lăsându-şi amprentele ancorate în lumea care nu e.

Amintirile-mi fug de la Gaudi la Lluís Domènech i Montaner şi la cele două creaţii care subjugă prin irealitate şi prin magia arhitecturii: Palau de la Musica Catalana si Hospital de San Pau. Nu le pot descrie, deşi aş vrea, deşi le simt atât de vii în memorie. Sentimentul cel mai puternic continuă să fie cel de „cum se poate crea asta, cum poţi da utilitate unor asemenea construcţii, cum poţi fi, ca om, atât de îndrăzneţ în creaţia ta?”. Culori, mozaice, un festin de lumini, toate la un pas de a cădea în ridicol, aflându-se însă pe culmea cea mai înaltă a imaginaţiei. Doar pentru că cei doi au avut curajul să fie nu doar nişte arhitecţi, ci artişti ai materiei.

Arta ca vis, imaginaţia ca prelungire a subconştientului, ca întrupare a gândurilor ascunse şi intangibile are un sens deplin când vine vorba de Barcelona. E ironic cum fix înainte de a pleca am terminat de citit Abbadon Exterminatorul al lui Ernesto Sabato (o carte despre care mi-aş dori să scriu, care m-a îmbiat la fantezie si la durere in egală măsură, dar pe ale cărei limite nu le pot cuprinde în cuvinte), căci una dintre scene mă marcase, iar în Barcelona parcă mi s-a înfăţişat în materialitatea ei. E vorba despre o discuţie referitoare la creaţie şi la puterea unui artist. Pentru Sabato, există o legătură imensă între vis si punerea lui în realitate prin artă. Un creator trebuie să viseze mult, trebuie să accepte visul ca posibilă realitate, să îl impună celorlalţi. Şi asta pentru că nu există creaţie sinceră fără a apela la subconştient, fără a da glas lucrurilor din străfundurile minţii. Şi parcă tocmai asta înseamnă Barcelona, o joacă de-a realitatea, un mediu care te îmbie la visare si la fantasme. Nu pot şti ce-a fost în mintea lui Gaudi sau al lui Montaner, însa pot crea o versiune a mea, o alternativă la partea tangibilă a lumii. Iar această alternativă poate fi atât de reală şi de îmbătătoare, încât întoarcerea în lumea cunoscută devine o tortură.

Curaj, curaj, curaj!! Asta înseamnă Barcelona ca oraş de văzut, de străbătut şi de visat. Curaj a fost şi să plecăm pentru un concert: UneXpect. O trupă care a fascinat o mână de oameni, întâmplător prieteni şi i-a făcut să străbată 3000 km pentru a-i vedea. Însă, pe măsura ciudăţeniei trupei, concertul la rândul său a fost într-o primă fază o surpriză neplăcută căci în afară de noi mai erau in sală doar vreo alţi 10 oameni. Cum a reacţionat trupa? A cântat! Şi a dat tot ce era mai bun din ea, astfel încât cei care eram acolo să nu regretăm drumul, să nu regretăm nimic din ce a însemnat Barcelona pentru noi. Evident, ei nu aveau de unde să ştie de unde si cum am venit noi, însă era suficient că noi ştiam asta. Şi am trăit concertul de parcă ar fi fost ultimul pe care îl vedem, de parcă viaţa şi lumea urma să se termine în secunda imediat următoare ieşirii lor de pe scenă. Nu credeam ca imposibilul poate fi realizat aşa, ba mai mult eram aproape convinsă că nu va mai fi niciun concert, nicio trăire, nicio amintire de aşternut… M-am înşelat, din fericire, iar Unexpect ne-au încântat cu toate piesele de pe In a Flesh Aquarium, albumul care poate să răstoarne percepţia cuiva despre muzică. Nu mai puţin, din nou sentimentul de vis si de ireal a reuşit să mă domine, astfel încât a crea o atmosferă doar a mea de-a lungul concertului mi-a apărut ca o obligaţie izvorâtă din datoria faţă de creaţie.

Sunt lucruri pe care le regret…  că nu am apucat sa văd Fondacio Joan Miro (muzeul de artă modernă), regret că am văzut marea prea puţin timp, regret că nu am ajuns nici la muzeul lui Picasso – nu, nu dintr-o urmă de snobism, ci dint-o simplă curiozitate, aproape naivă. Vreau să mă întorc, ştiu asta. Însă în acelaşi timp îmi dau seama că mintea mea era oarecum închisă – de fapt, este încă. Am văzut prea puţine lumi şi prea puţin am simţit până acum dorinţa de evadare. Simpla necunoaştere m-a ajutat să nu vreau să plec, să nu vreau să visez cum ar fi. Prea influenţabilă poate, lucrurile au luat o cu totul altă întorsură în mintea mea şi deşi mi-am dedicat câteva zile liniştirii gândurilor de ducă, acestea nu par a se vrea înfrânte. Mă întreb dacă sunt doar naivă si câteodată prea idealistă sau pur şi simplu a vedea un alt fel de realitate m-a făcut să o vreau eternă. Şi mă întreb dacă fiecare nou oraş va crea aceeaşi senzaţie de zbor, cum voi mai reuşi să accept că ceea ce e stabil e totuşi existenţa de aici, una care va înceta – în acest ritm – să îmi producă vise…

Sunt încă în Muzeul de Artă Catalană, instinctele de copil stau încă pierdute în Cosmo Caixa, papilele gustative nu contenesc să savureze cafeaua, atât de aromată şi de delicioasă fie că te bucuri de ea de la Starbucks, de la cafeneaua din piaţă sau la o terasă lângă mare, sucurile naturale din Boqueria (dos a 1 euro!!!) sunt încă vii. Totul miroase şi se mişcă în ritm de magie. Realitatea e însă o ceaţa densă, menită parcă să mă ducă în continuare înspre un trecut nou-născut.

Arana

Publicitate

Metalistele (nu?) au voie sa poarte tocuri

Desi postul precedent ar putea da de gandit, in general nu am prejudecati. Iar cele pe care le am, incerc sa le controlez si incerc sa nu le las sa imi impuna niste limite si niste granite in fata unor oameni. In general, atitudinea mea fata de prejudecati – si mai ales fata de cele care sunt grosolane si de mult demolate, continuand sa rezide doar in minti prea putin luminate pentru a se mai putea face ceva in privinta lor – este de dispret dus pana la scarba, cu o usoara tenta de ironie si sarcasm, un amestec care nu mi-a adus niciodata simpatia celor care le-ar fi fost – dintr-un motiv sau altul – adresate. Iar cand anumite prejudecati ma afecteaza direct, asta pentru a particulariza si pentru a ajunge intr-un final la titlu, am tendinta de a demonstra celor care le manifesta nu doar ca se insala, ci ca eroarea in care se afla e monstruoasa si nu le aduce decat eternul meu dispret. Ce se intampla insa cand anumite miss-judgements apar din partea persoanelor care ar trebui sa ma cunoasca si care ar trebui sa nu fie afectati de superficialitati? Asta pentru ca, prin esenta lor, prejudecatile se intemeiaza pe aparenta.

Imi place sa experimentez si imi plac schimbarile. Ca mentalitate am suferit multe schimbari de-a lungul timpului. Am trecut prin diverse etape, vestimentare sau stilistice. Nu e de mirare ca desi nu as putea descrie un stil care sa-mi apartina, acesta totusi exista si e usor recogniscibil. Asta pentru ca sunt adepta acelui drept care imi permite sa ma imbrac si ma port cum vreau, cum ma simt bine: imi place sa adaptez hainele personalitatii mele si nu invers. Poate parea ciudat si haotic, poate este – si citesc asta in reactiile celor din jur. Insa de multe ori lucrurile pe care le fac se reduc la experimente cu mintile celor din jurul meu. Nu le-as zice teste, cat doar o incercare de a schimba ceva in mentalitatea lumii, de a mai infirma o prejudecata. Am incercat ca de cate ori ma deranjeaza o realitate, sa o schimb, macar in ceea ce ma priveste. Asa si cu prejudecatile: pot duce la extrem ceva doar pentru a convinge un om ca ceea ce gandeste este lipsit de fundament. Daca se intreaba cineva, da, am o placere in a-i face pe altii sa isi dea seama ca se insala si, mai mult, sa se rusineze pentru asta. Nu am alta motivatie decat o exteriorizare a personalitatii mele in orice intreprind. Intamplator sau nu, activitatea mea zilnica – si nu facultatea – imi cere o anumita tinuta care nu are nicio treaba cu traditionalele conceptii despre rockerite/metaliste. La fel de intamplator, nu ma deranjeaza aceasta tinuta si nu duc un razboi impotriva ei, dimpotriva o adaptez si ma simt bine. Asta ma face mai putin din ce eram inainte? Evident ca nu. Oamenii insa – impartiti in vesnice grupuri de opinii divergente – au reactionat pe masura. Si pe mine ma amuza, continuand sa ii provoc si sa ii tulbur. Doar pentru infirmarea gandirii „demodate”.

Nu mai putin, in ultima vreme – oarecum paradoxal – am ascultat niste muzici pentru care calificativul „genial” e lipsit de continut. Incadrez asta in prezetul post pentru ca are legatura cu titlul si pentru ca nu pot sa nu zambesc la reactiile oamenilor in metrou/ratb cand ma vad si aud muzica ce urla in mp3. Frumusetea vietii e clar facuta din lucrurile mici, iar paradoxurile si extremele – la fel si oscilatia intre acestea – sunt preferatele mele. Asa ca din acest punct de vedere, recomand clar:

• Krallice – Krallice (2008): diversele siteuri il incadreaza in black metal. Nu pot sa contrazic acest fapt, pot insa sa subliniez ca nu are nicio treaba cu sabloanele traditionale ale bmului. Dimpotriva, exceleaza prin complexitate si printr-o aglomeratie ordonata de instrumente. Unul dintre putinele albume pe care le-am ascultat de-a lungul existentei mele care imi ofera o experienta aparte cu fiecare ascultare. Totul mi se pare cizelat si lucrat la perfectiune, e incredibil cum oamenii imbina niste elemente de progressive sau de drone, fara insa a contamina substanta muzicala. Si parca pentru a sublinia intensitatea muzicala, albumul e presarat cu bucati melodice si lente, cu o ambianta total aparte. Dementiala e ultima piesa, Forgivness in Rot, care incununeaza cu succes ce se intampla pe album,fortandu-te parca sa iei auditia de la inceput. Oricum, nu cred ca as gasi suficiente cuvinte si epitete pentru a descrie ce se intampla acolo
• Cynic – Traced in Air (2008): toata lumea ii stie pentru Focus si pentru abordarea inovatoare a acelui album. Nu vreau sa discut insa despre el, intrucat americanii au revenit cu un album nou care a creat – cel putin in randul cunostintelor mele – reactii contradictorii. Evident, ma voi rezuma la parerea mea de neinitiata, caci subsemnata adora acest album. E construit pe cu totul alte coordonate decat precendentul de care am vorbit – insa alegerea tocmai a acestor doua albume nu e intamplatoare. Orientat mai mult pe fusion jazz decat pe metal, alegandu-se cu numeroase critici pentru, Traced in Air are totusi o valoare artistica aparte si e imposibil sa lase rece pe un degustator al Focusului. Nu incerc sa fac o apologie a open-mindnessului, insa are legatura cu subiectul topicului si cu prejudecatile. Cynic trebuie ascultat cu mintea deschisa – si stiu asta foarte bine, caci la primele mele intalniri cu ei nu i-am digerat deloc. E foarte studiat si lucrat, insista pe o abordare progressive si e suficient de complex incat o prima ascultare sa nu releve mare lucru. Desi un album scurt, individualitatea si esenta lui sunt foarte puternice. O auditie cat se poate de placuta, caci albumul curge iar fiecare nota impune alta, fiecare sunet cere o noua abordare.

Asadar, au sau nu voie metalistele sa poarte tocuri? Si prin asta a se intelege daca sunt sau nu oamenii in stare sa treaca dincolo de o aparenta si sa vada omul, sa il inteleaga si sa nu se intrebe de motivatia oricarui aspect. Pentru ca de cele mai multe ori, totul se reduce la a simti momentul, la fel cum simti muzica, la fel cum simti viata. Tot ce imi ramane mie e sa incalc cat mai multe „reguli” posibile, pentru a putea sa ma afirm cum doresc: in fiecare zi, in muzica, pe blog. Libertatea exista, trebuie doar sa mai desfiintam cate o prejudecata, once in a while, cand simtim ca cineva incearca sa o fure.

Arana

PS: Nu incerc sa discut cu seriozitate, incerc doar sa impun viziuni diferite asupra unor lucruri banale. Imi sta in fire sa complic totul, doar de dragul experimentului. Totul se reduce la asta.

Profesorul

Azi, in RATB pana in centru si acum cateva minute inapoi, m-am apucat (dupa indelungate „lupte”) sa citesc „Pendulul lui Foucault” de Eco. Citisem in liceu „In numele trandafirului” si am simtit ca trebuie sa revin la autorul asta, pentru ca are multe de oferit si pentru ca e ceva in stilul lui ce rezoneaza cu anumite coarde spirituale ale subsemnatei. Totusi, amanari peste amanari si dese desincronizari, l-au tinut departe de mine. In afara de culegerea „Istoria uratului” nu am mai avut intalniri cu acest distins domn. Asadar, azi ne-am revazut intr-un autobuz destul de aglomerat, inconjurati de nu cel mai imbietor peisaj posibil, totusi ne-am descurcat.

Insist, pentru ca de mult nu m-a mai captivat o carte in inceputurile ei ca aceasta. Totul curge. Nu exista nimic nepotrivit, sunt pur si simplu bulversata de cele cateva pagini pe care le-am citit, iar in mintea sunt invalmasite niste senzatii foarte puternice, create nu atat de o seara extrem de placuta pe care am petrecut-o intr-o cafenea, ci mai ales de amprenta Pendulului. Foarte repede mi-a amintit cartea asta cum am aflat eu de Eco: de la profesorul meu de istorie. Nu am sa ii dau numele, asa ca il voi numi de acum fie profesorul, fie simplu „p.” Gandindu-ma in urma, imi dau seama ca a fost probabil cel mai puternic si mai fascinat profesor pe care l-am avut in 12 ani de scoala. Entuziasmul si non-conformismul lui aveau un magnetism aparte. Din pacate insa noi eram prea copii pentru a-l percepe si pentru a profita din plin de cultura si de bogatia sufleteasca de care dispunea P. Era unul dintre acei profi care avea mereu conflicte cu directiunea, care se certa ironic cu conservatorii si care oricum aplica metodele lui. Il cam durea in cot de note, drept urmare acorda 10le cu cea mai mare usurinta pe care am vazut-o. El era profesor pentru ca ii placea, pentru ca asta se plia intr-adevar pe al lui personalitate.

Probabil voi ramane mereu cu regrete ca nu am fost eleva care sa fuga dupa el pe coridor si sa-l asalteze cu intrebari despre fascinantele lucruri pe care le povestea. Pentru ca – si asta am inteles-o abia azi – el il admira pe Eco pentru entuziasmul si daruirea cu care scrie. Entuziasm si daruire care erau si principalele atuuri ale lui P. Noi nu prea vorbeam la ore, il lasam pe el sa isi spuna discursul, insa daca reuseai sa-l urmaresti – pentru ca avea un discurs foarte aglomerat si sarea extrem de usor de la un subiect la altul – puteai descoperi lucruri pe care nicio carte nu ti le va spune. Nu exista ora de istorie in care sa nu ne mentioneze vreo carte pe care trebuie sa o citim daca vrem sa intelegem subiectul X. Iar Umberto Eco era clar printre preferatii lui… de altfel am fost chiar multi in clasa care am citit prin a 11a „In numele trandafirului”, caci P ajunsese efectiv sa ne „spameze” cu acest titlu. Acum cand am inceput Pendulul am redescoperit senzatia aceea de a asculta pe cineva cu sufletul la gura, indiferent de trecerea timpului sau orice altceva se petrece in jur. O senzatie puternica si intensa, care te face sa intelegi cuvintele dincolo de oameni, faptele dincolo de realitate, lumea dincolo de imaginea ei. Pur si simplu o explozie de energie si de putere seducatoare, forta ce iti impune nemasurat respect.

P. este genul de om care prin simpla prezenta – care chiar asa e de multe ori, simpla (vebea de obicei imbracat in blugi si pulovar/random shirt desi nu era tocmai la prima tinerete) – impune respect, impune o atitudine nu umila, insa demna. Genul de om cum poate sunt si eu, dar mai ales cum imi doresc sa fiu, intucat prestanta e greu sa o ai la 20 ani… poate si pentru ca ochii mari si pielea mult prea tanara inca nu permit asa ceva. Irelevant. Desi 4 ani nu am fost apropiata de el mai mult decat prof-elev (nu your average student, da’ oricum), istoria ma pasiona si P avea un rol foarte important in asta. Nu imi vine sa cred ca recunosc asta si ca sunt atat de marcata de prezenta lui in anii de liceu. Mereu recunoastem influenta altora doar dupa ce ei dispar din preajma noastra. Senzatia pe care am trait-o in seara asta citind primele pagini din Pendul m-au dus inapoi in timp si m-au facut sa creez niste relatii trecut-prezent pe care nu mi le imaginam. La fel cum nu credeam ca ma va apuca nostalgia dupa asemenea lucruri, sau dimpotriva, revelatii de asa factura, decat la o varsta ceva mai inaintata. Am fost surprinsa azi… si asta m-a incantat. Inchei aici sa ma intorc la lectura, bulversata de asociatiile pe care mi le-am creat in minte si fericita totodata ca in sfarsit pot spune ca am cunoscut si eu oameni remarcabili si care m-au influentat fara sa-mi dau seama. Ca desi nu am model in viata, cunosc modele demne de urmat. E placut sa stii ca exista niste radacini in tine, care te fixeaza si care te ajuta sa nu te indepartezi de cine esti.

Arana

PS: anul asta am cunoscut un alt prof remarcabil, de data asta la facultate… poate voi reveni cu un post si despre el, desi ma indoiesc. E inca oarecum devreme sa imi dau seama de adevarata lui influenta, care totusi e mai puternica de data asta. Pe plan profesional, e drept, si nu pe plan spiritual-moral cum a fost din partea lui P.