Arana's world under a picture of frenzy

Noiembrie 8, 2009

Cartea Mironei (C. Serghi)

Filed under: Carti,Personal — Arana @ 19:55
Tags: , , , ,

Disclaimer: Iertare pentru lipsa acută de posturi. Iată motivele:

  • am citit imensa, impozanta, copleşitoarea „Cartea Neagră„, Orhan Pamuk. Deşi autorul îmi era familiar, romanul acesta m-a dat peste cap. Şi aş fi vrut să îi scriu o recenzie, dar m-am simţit prea mică pentru asta. Orice alt mecanism mi s-a blocat.
  • încerc să mă readaptez vieţii de studentă, care presupune şi cursuri, şi studiu, eventual şi nişte socializare cu colegi; ajung acasă relativ târziu, iar fărâma de chef am mai investit-o în primii paşi în pregătirea minunatului examen de 4 ore ce este licenţa. Astfel încât am cam stat departe de blogăreală.
  • am vrut să scriu şi despre Inglorious Basterds dar am amânat, iar apoi m-am blocat. Am impresia – tot mai sigură de altfel – că eu nu îl pot „recenza” pe Tarantino; lucru care doar mă face să îl admir şi mai mult.

_____________________________________________________

Cartea Mironei este o experienţă cu două tăişuri. Extenuată fiind de experienţa cititului romanului lui Pamuk, am simţit nevoia să iau o pauză, o schimbare de stil, pe scurt să citesc ceva relaxant. Cunoscând-o în vară pe Cella Serghi, prin Pânza de păianjen, m-am îndreptat asupra Mironei. La fel ca şi în vară, nu ştiam la ce să mă aştept de la carte, nu am studiat recenzii, iar o imagine de ansamblu nu aveam.

Prima senzaţie este una imbucurătoare. Tonul este mai matur, mai agresiv, mai cizelat aş spune. Autoarea pare să fie mai încrezătoare în abilităţile ei, are curajul să creeze o gamă mai largă de personaje, care cel puţin la o primă vedere, par mai puternic conturate, mai variate şi mai puţin stereotipice şi rupte din literatură. Mirona se deosebeşte de eroina din Pânza de păianjen prin faptul că provine dintr-un alt fel de mediu, are o altă bază, ceea ce o face mai lejeră, mai naivă, dar în acelaşi timp mai credibilă. Personalitatea ei nu mă încântă în mod deosebit: o găsesc pe alocuri prea visătoare, prea influenţabilă şi aproape incapabilă să îşi urmeze visul. Lasă parcă senzaţia că eventuala îndeplinire a acestuia i-ar lăsa un gol, o lipsă de scop. Mirona vrea să scrie un roman, iar timp de aproape 10 ani – distanţa pe care se întinde romanul – ea tot vrea să. E prea apreciată, prea încurajată, prea perfectă uneori. Am spus că este mai credibilă, însă tot un fel de marionetă este, ca şi Diana, e tot o păpuşă, mai repede oricum decât vreun personaj remarcabil.

Subiectul este deschis la o gamă mai largă de cititori. Nu mai este atât de „roz”, ci are destule rezonanţe în realitate, poate să comunice un mesaj mai degraba social decât dramatic, ceea ce face ca romanul să fie demn de o oareşice laudă. Este bine scris, nu abundă de detalii şi descrieri extravagante, rupte de context până la urmă; astfel nu mai este atât de minuţios elaborată viaţa externă a personajelor, Serghi reuşind să insiste mai mult pe conflictele acestora, pe maturizarea forţată, pe impactul exteriorului asupra interiorului, nu invers. Atmosfera este departe de a fi feerică. Remarcabilă mi s-a părut scena întoarcerii Mironei în România, mai precis escala în Viena, ce avea loc la începuturile tenebroase ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. M-a surprins plăcut cum alege să contureze primele manifestări ale antisemitismului; desigur Mirona, eroina ce salvează o fetiţă de la moarte. Este o scenă trasă de păr, menită vădit să facă cititorul să fie mai impresionat, mai îndrăgostit şi mai milos faţă de o tipă relativ neinteresantă, altfel. Mirona nu are, în mod cert, farmecul Dianei. Se simte simţul artistic al scriitoarei, modalitatea ei unică de a percepe lumea, dorinţa extrem de mare pe care o are să transmită cititorului ceva, să-l atingă, să îl ştie cuprins în lumea ei. Poate fix acest fapt îi aduce deyvantaje, căci se întâmplă să încerce prea mult, să extra cizeleze, să piardă firescul scrisului.

Ca modalitate de construcţie, cartea e destul de dificil de realizat, căci se încearcă îmbinarea romanului cu file de jurnal. Ceea ce ar putea fi o idee interesantă, doar că Serghi a adoptat aproape aceeaşi tactică şi în Pânza, aşa că e deja redundant. Înteleg intenţia de a scrie extrem de personal sub masca unui anume personaj. Chiar dacă n-aş fi ştiut – prin absurd – că e aceeaşi autoarea, doar cu o carte în spate mi-aş fi dat uşor seama despre cine e vorba. Da, apreciez scriitorii care au un stil propriu, inconfundabil, dar asta nu trebuie să însemne repetiţie, lipsă de originalitate, suprautilizarea aceloraşi tehnici şi artificii literare. De asta şi desele mele referiri la precedentul ei roman, pentru că nu poţi să le disociezi, sunt mult prea asemănătoare, chiar dacă subiectul e aparent complet diferit, temele centrale (sociale) sunt altele, iar personajele se vede că sunt construite diferit, şi că s-a străduit să nu se repete. Dar haina în care sunt îmbrăcate toate acestea, e fix aceeaşi. Nu are parte de variaţie, cât de puţină, care să solicite cititorul, să îl implice în adevăratul sens al cuvântului.

Am lăsat pe final adevăratul motiv pentru care m-am hotărât să scriu despre cartea asta. Pentru că ţinând cont că n-a reprezentat nici vreo revelaţie, nici un dezastru, ca era fix la fel cu sau fără ea, teoretic nu aveam de ce să insist. Însă au fost două aspecte care m-au deranjat peste măsură. Primul e relaţia Mironei cu Ştefan, modul în care e construită, pe ce fel de stâlpi, siropul total inutil întins pe prea multe pagini, Ştefan care e un personaj anost, idiot, total ireal şi aproape la fel de relevant ca un bolovan. Am rămas cu senzaţia că nu a avut niciun sens toată povestea. Ştiu care a fost mobilul: că Mirona avea nevoie şi de experienţă amoroasă pentru desăvârşirea maturizării. Realizarea însă e execrabilă.

Al doilea: politicul. Spre sfârşitul romanului, 23 august 1944. Nu pot insista prea mult. Acum, în secolul 21 văzând, înţelegând şi trăind puţin din ce a ajuns să însemne de fapt comunismul în istorie, atitudinea pozitivă care domină în carte, relativ la comunism este aproape indigerabilă. Nu cred că era nevoie de atâta linguşeală; am înţeles, critică fascismul, inserează scene de la Auschwitz Bikernau, prezintă eroi (şi laolaltă atrocităţi). Şi da, pot să înţeleg de ce, corelat la epoca în care a fost scrisă. Dar e literatură. Nu e propagandă. Nu pot să laud şi să iau ca atare astfel de manifestare din partea unui scriitor. Iar, ca să mă înţelegeţi, nu ideile mă deranjează, căci şi-ar fi putut găsi locul în carte, sunt de acolo, dar modalitatea de prezentare, falsul tonului, totala nepotrivire cu mersul romanului, acestea sunt dureroase. Acestea sunt aspectele ce m-au forţat să manifest o oarecare dezamăgire amestecată cu nerv, cu repulsie, cu lehamite. Cred că, pe final, Cella Serghi şi-a îngropat romanul. Unul care pornea cu toate şansele de reuşită.

Cella Serghi, Cartea Mironei, colecţia BPT, Jurnalul Naţional, 2009

Arana

6 comentarii »

  1. draguta cartea😀

    Comentariu de Raducanu Gabriel Ionut — Noiembrie 9, 2009 @ 21:50

  2. Asa ai zice…🙂

    Comentariu de Arana — Noiembrie 9, 2009 @ 23:30

  3. Haha, uite, lui Ionut i-a placut cartea… asociat cu Romania e de neinteles, dar exista si exemple de artisti, unii considerati mari, care au cunoscut comunismul doar ca pe o forma de revolta si i-au facut loc uneori in creatiile lor, literatura, pictura, muzica, de aceea imi place ca mai intai sa inteleg contextul, desi categoric prefer sa nu aud si sa nu le scuz afinitatea pentru rosii.

    Comentariu de Drace — Noiembrie 10, 2009 @ 20:07

  4. @Drace: pai na, ziceam si eu ca inteleg de ce vede ea asa; dar nu pot fi de acord si pur si simplu nu pot inghiti chestia asta nemestecata. Plus ca, oarecum e una sa vezi comunismul ca pe o forma de revolta, e alta insa sa il lingusesti. Nimic nu scuza asta…

    Comentariu de Arana — Noiembrie 12, 2009 @ 11:00

  5. Totusi, o impresie generala despre Inglourious Basterds ?:)

    Sunt de acord cu imposibilitatea „recenzarii” lui Tarantino, filmele sale au anumite caracteristici pe care nu le poti concretiza in cuvinte.

    Cat despre Cella Serghi, am tot amanat-o cu ale sale scrieri, probabil din cauza prejudecatilor privind literatura romana, desi pot recunoaste ca dupa mai multe experimente, am avut si surprize placute. (de exemplu, Max Blecher sau Marin Preda)

    Comentariu de Anca — Noiembrie 17, 2009 @ 21:48

  6. @Anca: Cred ca pana la urma tot o sa scriu un post despre Tarantino, deci inclusiv despre IB. Imi sta de prea mult timp pe cap chestia asta ca sa o tot ignor😀

    Si te inteleg perfect cu prejudecatile despre literatura romana, le-am avut si oarecum le mai am inca (desi s-au mai estompat); e cam efectul scolii romanesti care ne asfixiaza cu aceleasi scrieri de la 1800, inceputurile literaturii romane deci, marunte insa pe langa ce oferea literatura universala in fix aceeasi perioada. Cum sa nu ajungi la prejudecati?…

    Comentariu de Arana — Noiembrie 17, 2009 @ 21:56


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: