Cartea Mironei (C. Serghi)

Disclaimer: Iertare pentru lipsa acută de posturi. Iată motivele:

• am citit imensa, impozanta, copleşitoarea „Cartea Neagră„, Orhan Pamuk. Deşi autorul îmi era familiar, romanul acesta m-a dat peste cap. Şi aş fi vrut să îi scriu o recenzie, dar m-am simţit prea mică pentru asta. Orice alt mecanism mi s-a blocat.
  
• încerc să mă readaptez vieţii de studentă, care presupune şi cursuri, şi studiu, eventual şi nişte socializare cu colegi; ajung acasă relativ târziu, iar fărâma de chef am mai investit-o în primii paşi în pregătirea minunatului examen de 4 ore ce este licenţa. Astfel încât am cam stat departe de blogăreală.
  
• am vrut să scriu şi despre Inglorious Basterds dar am amânat, iar apoi m-am blocat. Am impresia – tot mai sigură de altfel – că eu nu îl pot „recenza” pe Tarantino; lucru care doar mă face să îl admir şi mai mult.

_____________________________________________________

Cartea Mironei este o experienţă cu două tăişuri. Extenuată fiind de experienţa cititului romanului lui Pamuk, am simţit nevoia să iau o pauză, o schimbare de stil, pe scurt să citesc ceva relaxant. Cunoscând-o în vară pe Cella Serghi, prin Pânza de păianjen, m-am îndreptat asupra Mironei. La fel ca şi în vară, nu ştiam la ce să mă aştept de la carte, nu am studiat recenzii, iar o imagine de ansamblu nu aveam.

Prima senzaţie este una imbucurătoare. Tonul este mai matur, mai agresiv, mai cizelat aş spune. Autoarea pare să fie mai încrezătoare în abilităţile ei, are curajul să creeze o gamă mai largă de personaje, care cel puţin la o primă vedere, par mai puternic conturate, mai variate şi mai puţin stereotipice şi rupte din literatură. Mirona se deosebeşte de eroina din Pânza de păianjen prin faptul că provine dintr-un alt fel de mediu, are o altă bază, ceea ce o face mai lejeră, mai naivă, dar în acelaşi timp mai credibilă. Personalitatea ei nu mă încântă în mod deosebit: o găsesc pe alocuri prea visătoare, prea influenţabilă şi aproape incapabilă să îşi urmeze visul. Lasă parcă senzaţia că eventuala îndeplinire a acestuia i-ar lăsa un gol, o lipsă de scop. Mirona vrea să scrie un roman, iar timp de aproape 10 ani – distanţa pe care se întinde romanul – ea tot vrea să. E prea apreciată, prea încurajată, prea perfectă uneori. Am spus că este mai credibilă, însă tot un fel de marionetă este, ca şi Diana, e tot o păpuşă, mai repede oricum decât vreun personaj remarcabil.

Subiectul este deschis la o gamă mai largă de cititori. Nu mai este atât de „roz”, ci are destule rezonanţe în realitate, poate să comunice un mesaj mai degraba social decât dramatic, ceea ce face ca romanul să fie demn de o oareşice laudă. Este bine scris, nu abundă de detalii şi descrieri extravagante, rupte de context până la urmă; astfel nu mai este atât de minuţios elaborată viaţa externă a personajelor, Serghi reuşind să insiste mai mult pe conflictele acestora, pe maturizarea forţată, pe impactul exteriorului asupra interiorului, nu invers. Atmosfera este departe de a fi feerică. Remarcabilă mi s-a părut scena întoarcerii Mironei în România, mai precis escala în Viena, ce avea loc la începuturile tenebroase ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. M-a surprins plăcut cum alege să contureze primele manifestări ale antisemitismului; desigur Mirona, eroina ce salvează o fetiţă de la moarte. Este o scenă trasă de păr, menită vădit să facă cititorul să fie mai impresionat, mai îndrăgostit şi mai milos faţă de o tipă relativ neinteresantă, altfel. Mirona nu are, în mod cert, farmecul Dianei. Se simte simţul artistic al scriitoarei, modalitatea ei unică de a percepe lumea, dorinţa extrem de mare pe care o are să transmită cititorului ceva, să-l atingă, să îl ştie cuprins în lumea ei. Poate fix acest fapt îi aduce deyvantaje, căci se întâmplă să încerce prea mult, să extra cizeleze, să piardă firescul scrisului.

Ca modalitate de construcţie, cartea e destul de dificil de realizat, căci se încearcă îmbinarea romanului cu file de jurnal. Ceea ce ar putea fi o idee interesantă, doar că Serghi a adoptat aproape aceeaşi tactică şi în Pânza, aşa că e deja redundant. Înteleg intenţia de a scrie extrem de personal sub masca unui anume personaj. Chiar dacă n-aş fi ştiut – prin absurd – că e aceeaşi autoarea, doar cu o carte în spate mi-aş fi dat uşor seama despre cine e vorba. Da, apreciez scriitorii care au un stil propriu, inconfundabil, dar asta nu trebuie să însemne repetiţie, lipsă de originalitate, suprautilizarea aceloraşi tehnici şi artificii literare. De asta şi desele mele referiri la precedentul ei roman, pentru că nu poţi să le disociezi, sunt mult prea asemănătoare, chiar dacă subiectul e aparent complet diferit, temele centrale (sociale) sunt altele, iar personajele se vede că sunt construite diferit, şi că s-a străduit să nu se repete. Dar haina în care sunt îmbrăcate toate acestea, e fix aceeaşi. Nu are parte de variaţie, cât de puţină, care să solicite cititorul, să îl implice în adevăratul sens al cuvântului.

Am lăsat pe final adevăratul motiv pentru care m-am hotărât să scriu despre cartea asta. Pentru că ţinând cont că n-a reprezentat nici vreo revelaţie, nici un dezastru, ca era fix la fel cu sau fără ea, teoretic nu aveam de ce să insist. Însă au fost două aspecte care m-au deranjat peste măsură. Primul e relaţia Mironei cu Ştefan, modul în care e construită, pe ce fel de stâlpi, siropul total inutil întins pe prea multe pagini, Ştefan care e un personaj anost, idiot, total ireal şi aproape la fel de relevant ca un bolovan. Am rămas cu senzaţia că nu a avut niciun sens toată povestea. Ştiu care a fost mobilul: că Mirona avea nevoie şi de experienţă amoroasă pentru desăvârşirea maturizării. Realizarea însă e execrabilă.

Al doilea: politicul. Spre sfârşitul romanului, 23 august 1944. Nu pot insista prea mult. Acum, în secolul 21 văzând, înţelegând şi trăind puţin din ce a ajuns să însemne de fapt comunismul în istorie, atitudinea pozitivă care domină în carte, relativ la comunism este aproape indigerabilă. Nu cred că era nevoie de atâta linguşeală; am înţeles, critică fascismul, inserează scene de la Auschwitz Bikernau, prezintă eroi (şi laolaltă atrocităţi). Şi da, pot să înţeleg de ce, corelat la epoca în care a fost scrisă. Dar e literatură. Nu e propagandă. Nu pot să laud şi să iau ca atare astfel de manifestare din partea unui scriitor. Iar, ca să mă înţelegeţi, nu ideile mă deranjează, căci şi-ar fi putut găsi locul în carte, sunt de acolo, dar modalitatea de prezentare, falsul tonului, totala nepotrivire cu mersul romanului, acestea sunt dureroase. Acestea sunt aspectele ce m-au forţat să manifest o oarecare dezamăgire amestecată cu nerv, cu repulsie, cu lehamite. Cred că, pe final, Cella Serghi şi-a îngropat romanul. Unul care pornea cu toate şansele de reuşită.

Cella Serghi, Cartea Mironei, colecţia BPT, Jurnalul Naţional, 2009

Arana

Publicitate

3 Femei. şi eu.

Relaţia mea cu autoare, orice autoare în loc de autori, este minunată, magnifică, dar lipseşte. Nu cu desăvârşire, căci mici escapade am mai avut noi (îmi amintesc întâmplător de Hortensia Papadat Bengescu). Excepţia notabilă este Iris Murdoch (vedeţi aici, ce şi cum). Printr-un joc al sorţii şi al conjuncturii, în luna august m-am întâlnit cu trei scriitoare, fiecare cunoscută şi apreciată. Recunosc mişeleşte că încercat să merg la sigur, nefiind suficient de îndrăzneaţă pentru experimente.

În primul rând Cella Serghi şi a ei Pânza de păianjen, roman de care nu ştiam până acum (am mai recunoscut în multe rânduri că pot fi o mare ignorantă) şi care a avut parte de o adevărată revitalizare datorată JN. Peste tot auzeam şi citeam de ea, era pe buzele tuturor şi totul era de bine. Cartea am dat-o gata în decursul a aproximativ 24 ore, e clar aşadar că m-a prins, ba chiar m-a fascinat. Când am încercat însă să înţeleg de ce, mi-a fost greu. O fi poate tonul, suav şi totuşi nelacrimogen, o fi poate atmosfera, anii 20 pe care ajung să îi admir şi să îi doresc căt mai aproape. Fie la noi, fie aiurea, perioada interbelică este delicioasă şi oferă cele mai interesante cadre; şi nu pot decât să mă bucur că literatura a ştiut să profite de asta. Nu aş recomanda cartea asta cuiva care caută revelaţii în orice mostră de literatură. Pentru că sincer mi-e greu să redau înţelepciunea din spatele cărţii şi în plus sinceritatea şi candoarea îmbie la plăcerea lecturii. Spun asta, tocmai pentru că uneori şi pe mine mă irită ideea de a citi ceva doar pentru că este frumos. Sau a lăuda o carte pentru că este frumoasă. Alteori însă, e tot ce trebuie.

Desigur, aş putea să caut explicaţii în farmecul Dianei, în desele episoade în care am simţit şi am trăit ca ea (până la urmă sunt o studentă la Drept atipică, pasionată în egală măsură de ce fac acolo dar şi de alte lucruri adiacente, inclusiv literatura ori – spre ruşinea-mi – scrisul), ori poate ar trebui să laud îndemnul la visare pe care mi l-a trezit romanul. Sunt departe de a fi o fire romantică, dar Cella Serghi reuşeşte să trezească în mine ceva ce ar putea aduce a romantism. Nu vrea să scrie ca un bărbat şi asta e de lăudat. Nu mă întrebaţi acum cum anume scrie un bărbat sau dacă am impresia că un bărbat nu ar fi putut scrie romanul acesta. Nu insinuez nimic în acest gen, nu pot decât să remarc că pare a fi o carte scrisă pentru femei, mai mult. Chiar pentru adolescente, lipsindu-i din fericire ceea ce se întelege azi prin chicklit ori alte ameţeli. Totuşi, mi-e greu să văd un bărbat zâmbind drăgastos la episoadele în care Diana îşi descrie chinurile pentru a avea mereu cea mai drăguţă rochie. E ce-mi place la ea şi la carte în general: faptul că poartă o mască de naivitate şi senzualitate, ce poate induce în eroare, ori poate oferi ceva superficial dar mulţumitor. Dincolo de asta însă, se aşterne şi creativitate, şi talent, şi idei, şi măsură artistică. Sunt destul de sigură în acest moment că voi citi şi altceva de Serghi.

O a doua întâlnire a fost cu Marguerite Yourcenar, îndelung lăudată şi apreciată. Aici îmi recunosc din start greşeala că am luat o carte la întămplare, bazîndu-mă pe hazard să îmi dezvăluie faţa acestei autoare. Probabil – de fapt sper – că am făcut eu o alegere greşită şi că Alexis sau tratat despre lupta zadarnică nu este de fapt un roman semnificativ pentru opera ei. L-am citit din încăpăţânare şi o idee de curioziate, deşi sunt foarte multe lucruri pe care le-aş putea lista la categoria „nu mi-a plăcut”.  Pe de o parte m-a deranjat stilul tărăgănat şi cu un iz siropos, pe de altă parte am simţit potenţial în construirea unor personaje. Totuşi, în cele 100 şi puţin de pagini, impresia este mai degrabă cea de făcut totul fără efort şi superficial, repede repede să ajung unde mă interesează, insistând pe cele mai nepotrivite chestii pe parcurs. Dacă are cineva o recomandare şi îmi poate spune ceva ce merită citit, cu adevărat, de Yourcenar, chiar vă rog să nu fiţi secretoşi. Pentru că în ciuda gustului amar, am simţit şi curiozitate şi sete de mai mult. Sună cel puţin ridicol, realizez, dar uneori poţi să simţi că doar prima gură e proastă şi că de fapt partea savuroasă tocmai ţi-a picat pe jos. Şi apoi, ţinând cont că în literatură am căzut pradă câtorva prejudecăţi, încerc să mă feresc să judec prea aspru după prima vedere. Dacă e să compar, pe Rushdie l-am început cu Furie, care pe bune că m-a înfuriat, iar apoi de-abia mi s-a dezvăluit ca un autor remarcabil.

Aş spune în ultimul rând, de dragul simetriei, dar parcă e prea jignitor pentru Tatiana Tolstaia, cu a ei distopie fantastică Zâtul să o plasez în acelaşi context cu „ultimul”. Cartea asta trebuie citită. E colorată, e moralistă, e oarbă, e crudă, e distrugătoare de suflete, e deschizătoare de minţi, e îndrăzneaţă, e satirică, e înspăimântătoare, e, e. Cred că aş putea continua până mâine cu descrieri de genul acesta şi tot nu aş epuiza ce a reuşit rusoaica să creeze aici. Ar suna clişeic să spun că m-a marcat acest roman, însă îţi lasă o amprentă greu de scos apoi, cu orice ai încerca. M-am gândit mult dacă nu cumva merită o recenzie separată, însă sunt prea multe lucruri de spus despre ea şi prea puţine mijloace. Nu ştiu câţi vor avea revelaţii citind-o, dar oferă atât de multe unghiuri şi perspective, şi ajunge să fie atât de bolnavă pe alocuri, încât merită descoperită fără ajutor din afară şi fără vreun trailer (îmi permit să împrumut acest termen, pentru că mi-aş dori să văd ecranizată cartea; eventual de vreun spaniol, că tot se pricep ei la minunăţii, exemplu clar fiind Labirintul lui Faun). Cartea poate fi iritantă pe alocuri şi are unele greşeli de construcţie, în sensul că uneori încearcă să fie prea realistă şi să impună credibilitate, când chiar nu e cazul. Planul în care se dezvoltă universul creat acolo e de aşa natură să nu ceară artificii. Nu e nevoie ca cititorul să se poată plasa acolo, el trebuie doar să asimileze şi îşi transfere respectiva atmosferă în propria realitate. Farmecul distopiilor constă tocmai în realismul dureros al unei absurdităţi, iar asta cred că ar caracteriză cel mai bine romanul prezumatei nepoate al lui Lev Tolstoi (spun prezumată, pentru că deşi pe copertă apare ca stră-nepoată, am citit nişte articole unde se spunea că ea neagă acest lucru; en fin).

În concluzie, luna august a avut marele merit de a-mi mai deschide puţin ochii şi de a-mi arăta noi feţe ale literaturii şi noi mijloace de realizare a ei. De asta nu mă voi plictisi niciodată de citit şi de căutat mai mult, mai interesant, de ce nu mai obscur: consider literatura ca fiind cea mai deschisă artă, cea mai dispusă să complet lipsită de limite.

Arana