Un vin fiert pe vf. Omu

Ziua 1:

Joi dimineaţă, ora 6, trezire fără alarmă şi cu mult chef de încă nişte ore de somn. O cafea tare şi îmbrăcarea, rucsacul era pregătit de seara. Ultimele retuşuri, la 7 fără ceva eram in autogară. Am plecat din Tg Mureş la 7:15 şi după un drum lung, prin ceaţă, soare şi apoi iar nori am ajuns în Buşteni pe la ora 11. La ora 12 eram deja pe traseu, prim oprire la Cascada Urlătoarea. Vremea era încă frumoasă, părea numai bună pentru o urcare de 4 ore. Cascada a fost drăguţă, cam multă lume şi cam mulţi copii, mult mai urlători decât sărmana vărsare de apă.

De aici, pe la 13-14, pe Jepii Mari ne e drumul cu destinaţia cabana Babele. Drumul prin pădure a fost fără peripeţii, mi-a luat ceva să mă obişnuiesc cu aerul mai tare. Deşi picioarele mă ţineau, chiar şi spatele, plămânii îmi făceau figuri, însă m-am redresat în cele din urmă. Cum am ieşit din pădure, pe ultima porţiune de căţărare s-a apucat şi ploaia. Turna vârtos, mă gândeam la rucsacul care probabil se va inunda, speram să mă ţină bocancii şi îmi mulţumeam că mi-am găsit pantaloni de tură, convinsă fiind că n-aveam nicio şansă în pantaloni scurţi. Am făcut un scurt popas, la o ciocolată caldă La Festa (da, la fel de infectă ca întotdeauna) la cabana Piatra Arsă, unde am fost relativ dezamăgită de oamenii şi, mai ales, de feţele pe care le afişau aceştia. Ne-am continuat drumul prin ploaie, jnepeniş, noroi şi frig. După încă o oră şi ceva, când am văzut mult aşteptata deja cab Babele, am răsuflat uşurată, în ciuda efortului suplimentar pe care a trebuit să îl depun pentru a ajunge cu bine. Cazare, apoi un somn lung, odihnitor, în speranţa că a doua zi vremea va ţine cu noi.

Ziua 2:

Vineri, trezirea s-a făcut în ceaţă. Din nou vreme urâtă, moral cam scăzut. Pornit spre vf Omu, fiind relativ aproape şi fără riscuri de a ne pierde complet prin ceaţă. A început din nou ploaia, mocăneşte şi plictisită. A meritat urcarea pentru cana de vin fiert şi poveşti cu francezi ce doreau să ajungă în Bran (sper că s-au hotărât să mai amâne o zi plecarea, căci 6-7 ore prin ploaie, pe coborâre, cu bagajele lor nu avea cum să fie plăcut). În plus, am aruncat câteva priviri admirative unui cuplu de englezi, care estimez că aveau deja pe la 60 de ani. Serveau prânzul şi păreau fericiţi şi împliniţi, ca oameni. La întoarcere, părea că norocul ne-a părăsit de tot, ploaia se înteţise, bătea şi vântul, iar la 2500m toate acestea sunt neiertătoare.

Am ajuns la cabană mai plouată decât cu o zi înainte şi nu vroiam decât o ciorbă fierbinte (de văcuţă, cu ardei iute) şi să mă cuibăresc în pat cu o carte. Am avut parte de ele, mi-a revenit şi optimismul şi părea că vremea va fi din nou cu noi. Asta pentru că se oprise ploaia, apăruseră pâlcuri de cer albastru, iar norii aveau o traiectorie ciudată printre munţi, oferind câteva momente preţioase de privelişte unică.

Ziua 3:

A debutat cu soare. În sfârşit. Am scos harta, iar la micul dejun şi cafea ne-am făcut planul. Urma o zi lungă, aşă că n-am uitat de ciocolată, apă şi ceva de mâncat, puse bine în rucsac, evident lângă pelerină şi haină de ploaie, căci ne aşteptam la orice. Prima oprire a fost la Peştera Ialomiţei, situată atipic în stânca, o peşteră în care urci şi urci pe culoare strâmte, scări umede. Alături de copii, bunici şi alte personaje, prost îmbrăcate şi încălţate, încât mă aşteptam să aud o căzătură în orice moment. Din fericire nu am avut parte de astfel de evenimente, iar ora petrecută în peşteră a fost de-a dreptul incitantă. Recunosc, sunt novice când vine vorba de peşteri.

Ne-am urcat apoi rapid înapoi la hotel Peştera – care mă deranjează prin luxul ostentativ afişat şi prin oamenii pe care îi adună, dar asta e altă poveste – iar de aici am luat-o pe marcajul către vf Bătrâna. După 2-3 ore de urcat pe pajişte, mâncat căpşunele de la ele acasă, pauze pentru admirat peisajul, am ajuns în Şaua Bătrâna. Situat la aproape 2200 m oferă o privelişte incredibilă, un platou neumblat, sălbatic şi totuşi prietenos, un loc unde te-ai gândi că ţi-ai putea petrece poate o eternitate împietrită. Drumul a urmat apoi un sus jos nu foarte abrupt, trecut din nou printr-o porţiune cu jnepeniş (foarte obositor, trebuia efectiv să mă lupt cu el), în continuă urcare, trecând pe vârfurile Guţanu, Doamnele şi Găvanele, acesta din urmă situat la 2472m. Peisajul era incredibil, se vedea până în zare, inclusiv Piatra Craiului şi, bănuiesc, Făgăraşii. Munţi destul de netezi şi de uşor de parcurs, picioare şi plămâni să ai căci răsplata e pe măsură.

Era deja trecut de ora 6 şi soarele începea să se ascundă pe după munţi, iar aerul devenea tot mai rece. Aş mai fi zăbovit, dar foamea era intensă şi în plus nu vroiam să ajungem pe întuneric. Aşa că întoarcerea am făcut-o spre Omu, de data asta fără să mai urcăm efectiv, prin Şaua Sugărilor. Abia în zona asta am început să vedem iar oameni, după cam 5 ore cât am reuşit să alegem trasee neumblate şi să ne bucurăm cu adevărat de natură. N-am putut să nu mă gândesc ce-a fost in capul unor turişti ce şi-au pus cortul tocmai în şa; chiar mă întreb cum au petrecut noaptea aceea – norocul lor că n-a mai fost vântul sălbatic ce credeam că ne va lua cu tot cu cabană cu o noaptea înainte.

S-a terminat şi ultima zi, eram extenuată, dar fericită. Nu pentru că am acum ce povesti, ci pentru că am trăit aşa ceva şi pentru că ştiu că există locuri de genul acesta, care nu fac decât să îmi deschid pofta pentru mai mult. Urma ultima zi, cu o plănuită coborăre pe Jepii Mici, pe care i-am stăpânit anul trecut în urcare…

Ziua 4:

Ne trezeşte soarele, însă zgărcit se ascunde repejor în nori, apoi într-o ceaţă ce făcea vizibilitatea fix zero. Vedeam cum ultima zi vrea să ne joace feste, am încercat să o învingem, dar prudenţa şi-a impus voinţa. Ne-am trezit astfel rapid în Buşteni, cu telecabina şi din nou ploaie. Eram uşor tristă că s-a terminat brusc şi am fost abrupt ruptă de lumea aceea străbătută de un strop de magie. Aştept să se ivească din nou ocazia, pentru următoarea deplasare. Poate am descoperit prea tărziu muntele. Dar măcar ştiu să îl respect şi să îl apreciez şi să mă bucur de ce-mi oferă.

Pe post de încheiere:

Arana

PS: Ştiu că nu sunt multe poze, aveam doar un aparat nu tocmai bun, iar cum primele două zile a plouat iar apoi a treia ne-a furat cu totul, nu am prea pozat nimic. Doar aşa, câteva indicii despre ce e acolo.

Publicitate