Baudolino – Eco

Motto:

Pur şi simplu eu învăţasem că Demiurgul făcuse lucrurile pe jumătate, pe când Poetul încă mai credea că pe lumea asta e cu putinţă vreo victorie.

Citindu-l pe Eco, te simţi insignifiant. O fărâmă de om, copleşit şi îngenuncheat, subjugat de măreţia şi incredibilul din sutele de pagini scrise cu nonşalanţă. Într-o perioadă în care principalul subiect de discutile este Premiul Nobel, eu mă aflu, după aproape 4 săptămâni de lectură lentă, fascinată de acest om, neînţelegând cum poate fi ignorat, cum la asemenea impozanţă nu este considerat meritoriu al premiului. Cum o asemenea combinaţie de extraordinară inteligenţă, imaginaţie, amestec unic de stiluri, ori bogăţie spirituală nu sunt suficiente, depăşeşte înţelegerea mea.

Umberto Eco este mai mult decât un scriitor: este întruchiparea intelectualului sec. 21, omul modern, situat dincolo de specializare, cu o serie de domenii de interes ce i-au oferit un bagaj cultural imens. Pe care îl împarte cu drag, fie că e vorba de minunatele sale Enciclopedii ale Urătului şi a Frumuseţii, fie că ne îmbie cu o mostră de literatură excepţională, desprinsă de limitările timpului, cu o modalitate a scrierii ce îmbină romantismul, realismul, fantasticul şi burlescul. Fiecare nouă carte pe care o citesc, ce îi poartă semnătura, mă îmbie să vreau mai mult, dar şi să recitesc cele ce mi-au trecut deja prin mână. M-am convins să citesc atât studiile sale dedicate semioticii, cât şi să reiau În numele trandafirului. Orişiscum, ca cititor al lui Eco, e extrem de greu să fii suficient de cult şi de agil pentru a depista toate miracolele ascunse atât de bine printre rânduri. Odată pusă deoparte Baudolino, am simţit nevoia să îmi reîmprospătez amintirile vagi referitoare la contextul istoric, pentru că ajunsesem să nu mai ştiu dacă Barbarossa a existat sau nu, ori dacă utopia Preotului Ioan este de-a dreptul creaţie de-al lui Eco ori îşi are rădăcinile în vreun mit.

M-am gândit mult de ce să mă leg. Cu ce să mă apuc. Şi nu ştiu. Cartea asta m-a învăţat să cred. Să îmi creez o lume adaptată mie, şi nu eu să mă adaptez lumii. Să depăşesc barierele impuse de false amăgiri, cu forţa, cu sila, cu veşnicul discurs despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem, să atingem, să dorim, să visăm. Aud romanul ca pe un urlet disperat al omului prins în văltoarea contemporanului, omul care se trezeşte dintr-un vis, surprinzându-se cu o serie de caracteristici pe care le crezuse de mult uitate şi îngropate; este metafora visului măreţiei, eroul dincolo de ceea ce este eroic. Baudolino este impresionant, ca personaj. Inventat din vreo glumă ori o trăznaie, pare să crească şi să descrească pe fiecare pagină. Se lasă cuprins de toate aventurile, aparent naiv şi pus pe năzbâtii. Totuşi, mâna dreaptă a împăratului, măcinat de remuşcări aproape la fel de des şi de intens precum e de fantezii, un personaj ce mie îmi pare a plonja cu sinceritate în extreme, deloc credibil şi totuşi absolut fascinant şi fermecător. Am regăsit aici începutul şi sfărşitul autoîndeplinirii prin crez. Refuz să îl numesc pe Baudolino mitoman, aproape în toate recenziile pe care le-am citit am găsit această succinta şi frivolă caracterizare, o insultă adusă oricărui om ce ar fi îndrăznit să îşi folosească imaginaţia. Mă deranjează percepţia că Eco ar fi scris ce a scris pentru a induce în eroare, pentru a sublinia minciuna, ori pentru a zeflemi visele şi naivitatea. Rămân convinsă, poate eu fiind chiar naivă, că avem de-a face cu un refuz al conformării, cu o escapadă din orice gen de încorsetare. Cu cât analizez mai mult simţămintele cu care am rămas în urma lecturii, cu atât mai mult sunt cuprinsă de senzaţia dezlănţuirii umane împotriva a ceea ce este atât de uman.

Tonul general este ironic, aproape cinic, dur pe alocuri (ceea ce fie vorba între noi, vine în întărirea unor impresii ale subsemnatei); ironia se concretizează în pasaje de-a dreptul halucinante, mă gândesc doar la fabricarea relicvelor, şi mă prăpădesc de răs. Derăderea este la ea acasă, Eco vine cu un o voce aparent serioasă, adaptând halucinaţiile personajelor la timpul prezent. Desigur, nu credem azi că Nilul trece prin Oceanum şi apoi ajunge pe nu ştiu unde, iar apoi în Paradisul Terestru (acesta din urmă fiind situat la capătul pământului), nici că Pământul are formă de tebernacul, sau că Platon ar fi fost vreun eretic, ori că viermii de mătase sunt vreo invenţie menită să deruteze popoarele creştine. Dar în ce credem? Sau în ce cred alţii? Nevoia umană de a se lega de ceva superior, de a găsi explicaţii convenabile, de a se amăgi cu o mărginită cunoaştere este mereu actuală. Indiferent de forma şi modul amăgiri, aceasta există. Ne amuzăm de naivitatea celor din sec XII, dar de naivitatea noastră cine se va amuza? Prea suntem invincibili, prea mult aroganţa umană este o realitate ignorată şi acceptată ca un fapt absolut. Putem zâmbi, ori ne putem pune vreo întrebare sau două. Sunt aproape sigură că nicidecum satira lui Eco nu este creată pentru amuzanmentul contemporanilor săi. Analiza duce la introspecţie, iar asta te îndeamnă la o atitudine cinică: simţi nevoia de a condamna, de a arăta, de striga la rându-ţi, de a întoarce disperat pagina pentru a scăpa de capcanele şi micimea unui umanism prost înţeles.

Eco nu se lasă şi abordează subiectul religios. Nu avea cum să scrie acest roman, plasat într-o epocă în care Cruciadele abia îşi năşteau legendele ce vor veni, în care puterea papală se disputa între papi şi antipapi, împăraţii dorind şi ei o bucată din ceea ce asigura puterea deplină. Pater Johannes este realizat în acest scop, iar Sfântul Graal e o obsesie reală, nu o măsură de a atrage poporul (sau de fapt… lăsaţi). Şi în acest context, între Sfinte Imperii Romane de Apus şi de Răsărit şi utopii în timp real, apare Ypatia. O fiinţă mitică, aflată la răscrucea dintre real, legendă, vis, dorinţă şi palpabil. Cu o filosofie simplă, ameţitoare, o naivitate tipică unei credinţe originare, neîntinate de intervenţia vreunui cler, vreunui conducător menit să arate calea gândului; când moralitatea nu se naşte din percepte prestabilite, ci apare ca o firească urmare a naturii umane, a adevăratei esenţe a acesteia, atunci se întrepătrunde de-abia libertatea cu credinţa. În rest, doar vorbe amăgitoare şi utopii ecleziastice. Ypatiile îşi caută credinţa şi obiectul acesteia în ele, nu urmăresc semne, nu aşteaptă miracole. Apa e un miracol. Viaţa altu. Fericirea un al treilea. O concepţie senină, liniştitoare, o serie de capitole ce schimbă romanul, îl încetinesc şi îl îmblănzesc. Total opus acestei ideatice percepţii este diversitatea percepţiilor miticilor locuitori din Pnadeptzim, care se învinuiesc reciproc că „gândesc rău”. Simpla naivitate a acestei expresii este suficientă pentru o imagine puternică asupra dezaprobării autorului faţă de lumea creştină, instituţionalizată ca atare, ajunsă a se împotmoli în superficiale conflicte. Atacul hunilor apare, logic, ca un metaforic apocalips abătut asupra ultimului leagăn legendar din civilizaţie.

Sartre: Nu-i nevoie de grătarul propriului meu rug: Infernul înseamnă chiar Ceilalţi!

Trebuie să mă opresc asupra fantasticului; pentru că după o anumită scenă, brusc întregul roman pare a-şi frâna avântul, Eco ne descoperă o lume împânzită de creaturi desprinse din Naturalis Historiae dar şi în menţiunile altor cronicari – îmi e greu să dau nume, ideea e că prin diverse lecturi din copilărie ori din maturitate am găsit referiri fix la aceste specii, creaturi pe care le vedeam ca atare căci mi-au reînviat imagini ale copilăriei. Nu am reuşit să fixez în care anume carte de poveşti am dat de blemi, monopozi ori panoţi. O serie de personaje, precum satir ori diverse înfăţişări ale Diavolului sunt reluate în Istoria Urătului, o carte ce îmi pare acum ca fiind firească în interesele lui Eco. Citind Baudolino am descoperit un soi de latură ludică, înclinată – paradoxal – într-un mod responsabil esteticii urâtului. Aparenţa de umor ce înfăsoară cititorul de la un capăt la altul ascunde, şi în aceasta privinţă, adevărate nestemate intelectuale. De exemplu, răsfoind acum Istoria Urâtului, n-am putut să nu remarc cum creaturile monstruoase se încadrează perfect în contextul romanului: atitudinea faţă de monştri a fost una prietenoasă, nu pentru că ei erau acceptaţi ca atare, ci pentru că se considera că fie urâtul nu există, iar în marele Plan fiecare îşi are rolul pentru desăvârşirea armoniei, fie pentru că, deşi acceptat ca atare, urâtul era mai degrabă fascinant şi impunea prestanţă celui care îl cunoştea. În plan opus, inorogul. La un moment dat unul dintre personaje – îmi scapă fix care – îşi exprimă dezamăgirea că Noe a uitat să ia pe arcă şi acest fantastic animal. Contrazis este, însă într-un fel pe la acea replică începe un soi de demitizare a romanului, de încheiere a ciclului, sfărşitul poveştii (la fel cum trecerea Sambatyonului a marcat clar trecerea în episodul feeric, în lentoarea basmului, care curge în chiar antonimia furiei năucitoare a râului de piatră)

Doar că Baudolino nu se încheie niciodată, iar în acest sens mi se pare relevantă alegerea unui cronicar – personaj istoric, nu doar literar – pentru rolul de confesor al lui Baudolino. Nicetas, la fel de prezent ori de absent ca oricare alt cititor, este inserat cu o finalitate precisă: crezul. Nu vorbesc despre credibilitate, pentru că nu acesta mi s-a relevat mie ca scop principal, ci puterea de a susţine cu toate forţele de care omul dispune, imaginea raiului terestru. Poate că din acest punct de vedere s-a mers un pas mai departe, şi totul nu este decât o alegorie asupra umanului şi eternului vis al nemuririi. Care poate fi atinsă fizic, spiritual, ori într-un soi de extra dimensiune, cea a subconştientului. Opusă raţiunii şi izvorâtă din ea, romanul redă tabloul Omului. Poate fi citit ca o poveste, poţi să rămâi cu basmul, care în sine e suficient pentru o îmbogăţire spirituală, ori se poate simţi o detaşare şi, simultan, o trecere dincolo de basm, în străfundurile acestuia, astfel încât cartea nu doar te îmbogăţeşte, ci poate deveni un adevărat exerciţiu de autocunoaştere.

Umberto Eco, Baudolino, ediţie cartonată, ed. Polirom, 2007

Arana

Sunt doar câteva linii directoare. Puncte ce mi le-am amintit acum, ce poate m-au influenţat mai mult. Am căutat dar nu am găsit în blogoruile noastre de cărţi altă recenzie. Nici eu nu am făcut asta, e extrem de greu şi înfricosător să te apuci de romanele cu adevărat MARI, când tu eşti atât de mic. Dar mi-ar plăcea să se discute mai mult. Să fie recunoscut ca un geniu ce este. Să nu îl cunoaştem când va fi prea târziu. Vă place Eco?

Publicitate

Crimele din Oxford (G. Martinez)

Am avut un scurt reader’s block, declanşat de Tropicul Cancerului, Henry Miller. Am reuşit sa citesc cam un sfert din carte într-o săptămână şi am rămas deznădăjduită. Mi-am revenit însă cu romanul din titlu, iar acum citesc Baudolino. Acum un an citeam Pendulul lui Foucault – nu intenţionat am revenit la Eco la fix un an, însă constat că fiecare roman al său îmi place mai mult decât precedentul dar mă şi face să vreau să le recitesc pe acestea.

Până atunci însă, m-am distrat cu logica matematică din Crimele din Oxford. Citisem şi Moartea lentă a Lucianei B, tot de Guillermo Martinez şi m-a prins cu felul simplu şi totuşi creativ în care scrie. Crimele… este – previzibil – un roman poliţist. Perioada mea de citit romane poliţiste a apus în urmă cu ceva ani şi m-am surprins când am constatat că nu mă deranjează să citesc aşa ceva. Desigur, nu avem în faţă vreo capodoperă, dar este însă un roman bine venit, fie ca o pauză între altele solicitante, fie ca o modalitate de regăsire a chefului de citit, după vreo încercare eşuată – cum s-a întâmplat la mine. În plus, a fost o necesară rupere de ritm, pentru că uneori insistând pe un anumit gen de cărţi, ajung să îţi piardă farmecul şi să te facă să ai îndoieli referitoare chiar la gusturile personale.

Modalitatea de abordare a autorului se caracterizează prin fluenţă şi lipsă de implicare. Vocea naratorului este totodată vocea unui bursier argentinian, student-cercetător la Oxford, care mi personal mi s-a înfăţişat drept personaj secundar. Nu ştim multe despre el, decât ca este inteligent, extrovertit şi pasionat de sport aproape la fel de mult ca de matematică. Trup sănătos, minte sănătoasă. E interesant cum, deşi descrierea sa este succinta, îţi e uşor din postura de cititor să îl vizualizezi şi să îi intuieşti caracterul.

Central este Arthur Seldom, o legendă vie, cuprins alături de narator – care îi devine un soi de discipol – într-o poveste cu crime, construite în jurul unei aparente serii logice. Mi-a plăcut mult că se insistă pe logică, pe diverse teoreme, m-a luminat privind teorema lui Wittgenstein (pentru orice serie logică se pot găsi n variante de a fi continuate, putând fi toate corecte), am regăsit şi jocul cu biriciul lui Okham etc. În liceu am fost pasionată de logică – deşi eram în clasă de filologie, iarf astfel am reuşit să dărâm o serie de prejudecăţi, măcar pentru o generaţie – şi a fost interesant să mă găsesc antrenată în jocul propus de autor şi dezvoltat sub imaginea lui Seldom.

„Entităţile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).” Cred că descrie cartea cât se poate de bine. E la obiect, fără înflorituri şi artificii, o lectură rapidă şi plăcută. Cert, sunt o serie de neajunsuri: poate nu e destul de provocatoare. Ori poate nu solicită suficient de multe cunoştinţe, iar exerciuţiul literar scârţâie pe alocuri. Prea puţin important, căci peisajul general este plăcut. Materia primă este excelentă, astfel încăt deşi finisarea lasă de dorit, rezultatul este cel puţin digerabil. Cartea îmi pare scrisă pentru a fi citită cu un zâmbet pe buze, spre deosebire de Moartea lentă a Lucianei B, care era mai dură şi mai introspectivă. Aceasta din urmă, la fel, are elemente de roman poliţist, dar dacă în Crimele… jocul este între matematicieni, în aceasta jocul este între autori de romane poliţiste. Deşi sentimental, Crimele… m-a prins mai mult şi aş recomanda-o cu mai mult drag, Moartea lentă este o idee mai avansată şi ca tehnică, dar şi ca modalitate de exprimare artistică. Oricum, Martinez mi se înfăţişează drept un om pasionat de nişte domenii, care ştie să îşi îmbine pasiunile între ele şi să le înfăţişeze sub forme cât se poate de originale, dar căruia îi lipseşte sclipirea. Uneori, înteligenţa şi dedicarea nu sunt suficiente, fiind nevoie de mult mai mult pentru creaţie.

I se poate reproşa, de exemplu, că personajele – cu mici excepţii – sunt ignorabile. Şi nu pentru că nu au un „rol” de îndeplinit, ci pentru că nu se insistă asupra lor, nu sunt dezvoltate suficient, nici măcar pentru a clarifica exact de ce apar. Într-o carte cu personaje puţine şi aparent semnificative, insuficienta evoluţie a acestora inspiră un soi de lene creativă, o delăsare deranjantă. Scena este Oxford, care mie personal – fără să îl fi văzut – mi se pare un univers plin de laturi care cer să fie descoperite. Aici, el apare doar ca un pretext, pentru a regăsi în acelaşi loc personajele centrale. E poate şi fascinaţia mea pentru Anglia, dorinţa mea de o vedea cu ochii proprii cea care mă face să simt o ranchiună faţă de autor; faptul că are ocazia să dezvăluie nişte locuri şi lucruri minim interesante, şi nu o face, îl pune într-o poziţie condamnabilă.

În încheiere, simetric introducerii, îl menţionez pe Eco, căci în timp ce citeam l-am simţit pe autor ca fiind influenţat de acesta, apărându-mi ca un epigon al lui. Crimele din Oxford a fost publicată în 2003, deci teoria mea ar putea sta în picioare măcar din punctul acesta de vedere. Ca orice epigon, nu se ridică nici pe aproape la standardul maestrului, însă se simte o fărămână din ce ar putea ieşi din acest subiect în mâinile potrivite. Nu îl discreditez pe Martinez, pentru că am avut parte de o lectură plăcută, dar nici mai mult de atât nu oferă; este şi o ecranizare ce ar putea fi interesantă, dar nu mă aştept la miracole. Poate într-o altă perioadă de blocaj, am să mă hotărăsc să văd despre ce e vorba. Deocamdată, setea de lectură pare să-şi fi găsit alinarea în Baudolino.

Crimele din Oxford, Guillermo Martinez, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

Profesorul

Azi, in RATB pana in centru si acum cateva minute inapoi, m-am apucat (dupa indelungate „lupte”) sa citesc „Pendulul lui Foucault” de Eco. Citisem in liceu „In numele trandafirului” si am simtit ca trebuie sa revin la autorul asta, pentru ca are multe de oferit si pentru ca e ceva in stilul lui ce rezoneaza cu anumite coarde spirituale ale subsemnatei. Totusi, amanari peste amanari si dese desincronizari, l-au tinut departe de mine. In afara de culegerea „Istoria uratului” nu am mai avut intalniri cu acest distins domn. Asadar, azi ne-am revazut intr-un autobuz destul de aglomerat, inconjurati de nu cel mai imbietor peisaj posibil, totusi ne-am descurcat.

Insist, pentru ca de mult nu m-a mai captivat o carte in inceputurile ei ca aceasta. Totul curge. Nu exista nimic nepotrivit, sunt pur si simplu bulversata de cele cateva pagini pe care le-am citit, iar in mintea sunt invalmasite niste senzatii foarte puternice, create nu atat de o seara extrem de placuta pe care am petrecut-o intr-o cafenea, ci mai ales de amprenta Pendulului. Foarte repede mi-a amintit cartea asta cum am aflat eu de Eco: de la profesorul meu de istorie. Nu am sa ii dau numele, asa ca il voi numi de acum fie profesorul, fie simplu „p.” Gandindu-ma in urma, imi dau seama ca a fost probabil cel mai puternic si mai fascinat profesor pe care l-am avut in 12 ani de scoala. Entuziasmul si non-conformismul lui aveau un magnetism aparte. Din pacate insa noi eram prea copii pentru a-l percepe si pentru a profita din plin de cultura si de bogatia sufleteasca de care dispunea P. Era unul dintre acei profi care avea mereu conflicte cu directiunea, care se certa ironic cu conservatorii si care oricum aplica metodele lui. Il cam durea in cot de note, drept urmare acorda 10le cu cea mai mare usurinta pe care am vazut-o. El era profesor pentru ca ii placea, pentru ca asta se plia intr-adevar pe al lui personalitate.

Probabil voi ramane mereu cu regrete ca nu am fost eleva care sa fuga dupa el pe coridor si sa-l asalteze cu intrebari despre fascinantele lucruri pe care le povestea. Pentru ca – si asta am inteles-o abia azi – el il admira pe Eco pentru entuziasmul si daruirea cu care scrie. Entuziasm si daruire care erau si principalele atuuri ale lui P. Noi nu prea vorbeam la ore, il lasam pe el sa isi spuna discursul, insa daca reuseai sa-l urmaresti – pentru ca avea un discurs foarte aglomerat si sarea extrem de usor de la un subiect la altul – puteai descoperi lucruri pe care nicio carte nu ti le va spune. Nu exista ora de istorie in care sa nu ne mentioneze vreo carte pe care trebuie sa o citim daca vrem sa intelegem subiectul X. Iar Umberto Eco era clar printre preferatii lui… de altfel am fost chiar multi in clasa care am citit prin a 11a „In numele trandafirului”, caci P ajunsese efectiv sa ne „spameze” cu acest titlu. Acum cand am inceput Pendulul am redescoperit senzatia aceea de a asculta pe cineva cu sufletul la gura, indiferent de trecerea timpului sau orice altceva se petrece in jur. O senzatie puternica si intensa, care te face sa intelegi cuvintele dincolo de oameni, faptele dincolo de realitate, lumea dincolo de imaginea ei. Pur si simplu o explozie de energie si de putere seducatoare, forta ce iti impune nemasurat respect.

P. este genul de om care prin simpla prezenta – care chiar asa e de multe ori, simpla (vebea de obicei imbracat in blugi si pulovar/random shirt desi nu era tocmai la prima tinerete) – impune respect, impune o atitudine nu umila, insa demna. Genul de om cum poate sunt si eu, dar mai ales cum imi doresc sa fiu, intucat prestanta e greu sa o ai la 20 ani… poate si pentru ca ochii mari si pielea mult prea tanara inca nu permit asa ceva. Irelevant. Desi 4 ani nu am fost apropiata de el mai mult decat prof-elev (nu your average student, da’ oricum), istoria ma pasiona si P avea un rol foarte important in asta. Nu imi vine sa cred ca recunosc asta si ca sunt atat de marcata de prezenta lui in anii de liceu. Mereu recunoastem influenta altora doar dupa ce ei dispar din preajma noastra. Senzatia pe care am trait-o in seara asta citind primele pagini din Pendul m-au dus inapoi in timp si m-au facut sa creez niste relatii trecut-prezent pe care nu mi le imaginam. La fel cum nu credeam ca ma va apuca nostalgia dupa asemenea lucruri, sau dimpotriva, revelatii de asa factura, decat la o varsta ceva mai inaintata. Am fost surprinsa azi… si asta m-a incantat. Inchei aici sa ma intorc la lectura, bulversata de asociatiile pe care mi le-am creat in minte si fericita totodata ca in sfarsit pot spune ca am cunoscut si eu oameni remarcabili si care m-au influentat fara sa-mi dau seama. Ca desi nu am model in viata, cunosc modele demne de urmat. E placut sa stii ca exista niste radacini in tine, care te fixeaza si care te ajuta sa nu te indepartezi de cine esti.

Arana

PS: anul asta am cunoscut un alt prof remarcabil, de data asta la facultate… poate voi reveni cu un post si despre el, desi ma indoiesc. E inca oarecum devreme sa imi dau seama de adevarata lui influenta, care totusi e mai puternica de data asta. Pe plan profesional, e drept, si nu pe plan spiritual-moral cum a fost din partea lui P.