Leapşa cu cărţi (se poartă)

Am văzut acest set de întrebări la Cinabru, care invita lumea să răspundă la ele. Apoi am văzut că Roxa întreba de ce nu ia toată blogosfera leapşa asta (nu vrei să-ţi răspund la asta, nu?). La fel şi pe multe alte bloguri pe care umblu. Eh, evident că trebuia să o preiau şi mă pregătesc să răspund la ea de jumătate de lună. Doar că singurele cărţi pe care le-am citit în ultima vreme au fost cele de specialitate, iar Anna Karenina zace nemulţumită pe bibliotecă, pentru că am abandonat-o mişeleşte. Nici măcar nu ştiu când voi reveni la ea, căci nu mai sunt în dispoziţia necesară să o continui, şi am alte planuri literare. Da, citesc cărţi în funcţie de dispoziţie şi, deşi nu prea îmi place să mă apuc de mai multe cărţi în paralel, nici nu pot citi ceva ce efectiv mă chinuie, doar pentru că starea mea nu se pliază pe aşa ceva – deci indiferent de calităţile cărţii.

Leapşa:

1.        Care este cea mai bună carte citită de tine?

Nu cred că pot răspunde la întrebarea asta. M-am gândit mult şi sunt multe care au fost bune din diferite puncte de vedere. Care mi-a rămas pe creier ca fiind măreaţă, însă, pot spune că e Demonii. (maestrul Dostoievski)

2.       Ai făcut cadouri cărţi?

Evident. Şi au fost reuşite. Vreau sa cred că ştiu ce şi cui pot să îi fac cadou o carte.

3.       Care este viitorul literaturii?

Eu sper doar să existe în continuare literatură bună, şi să nu fim cu totul acaparaţi de chick-lits şi alde Dan Browns.

4.       În ce limbi ai citit cărţi?

Română şi engleză. Am eşuat în franceză si maghiară, pentru că deşi le vorbesc – maghiara chiar foarte bine – îmi lipseşte vocabularul literar. Şi nu reuşeam decât să pierd esenţa cărţii, în timp ce încercam să înţeleg unele cuvinte.

5.       Ce cărţi celebre nu ţi-au plăcut?

Madame Bovary, nimic de Thomas Hardy, nu prea m-am înţeles nici cu Dumas şi or mai fi şi alţi autori si alte cărţi.

6.       Ce ţară a produs cea mai bună literatură?

Rusia? Nu ştiu, am citit autori cât se poate de variaţi. Sinceră să fiu nici cu Japonia nu mi-e ruşine, însă chiar nu cunosc suficient de bine literatura unei ţări încât să pot afirma cu certitudine că e cea mai bună, şi dacă as cunoaşte-o, tot nu aş putea spune asta în lipsa unor temeinice elemente de comparaţie.

7.       Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Mai de mult făceam asta. Acum însă nu mai am răbdarea necesară, însă dacă este vreun pasaj, citat care îmi atrage atenţia, îl marchez cu creionul. Nu mi se întâmplă prea des să revin asupra lor, însă e pură obişnuinţă să notez/subliniez ceea ce mi se pare interesant.

8.       Cam câte cărţi ai citit până acum?

Nu am idee… multă literatură, multe cărţi pentru şcoală/facultate, ceva filosofie. Prea puţin altceva, mi-ar plăcea să citesc mai multe cărţi de istorie.

9.       Cu câte cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Nu prea ştiu… nu am obiceiul să insist asupra unor cărţi care din diverse motive nu mă atrag. Poate nu e o practică sănătoasă, însă decât să mă lupt cu o carte, prefer să o las baltă. Aia e, din diverse motive nu suntem compatibili şi gata. Nu văd lectura ca pe o obligaţie, ci pură pasiune.

10.   Ce înseamnă cărţile pentru tine?

După cum spuneam, pasiune. Nu simt nevoia să explic mai mult decât e cazul, sau să caut metafore ori comparaţii pentru a defini ceva foarte simplu şi firesc. Da, mi se pare normal să citesc şi să fiu în stare să trăiesc efectiv într-un alt mediu/univers/lume oferite de cartea respectivă.

11.   Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Cea mai scumpă carte pe care o am e un Cod de Procedură Penală comentat şi adnotat care a fost în jur de 200 lei. În ceea ce priveşte literatura, nu am idee. Deşi sunt scumpe, tot mai mult reuşesc să dau pe manualele pentru facultate (cărţi, tratate)

12.   Care este cel mai tare final la o carte citită?

Cred că finalul de la Magicianul lui Fowles.

13.   Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Nu mi-e clar unde bate întrebarea asta. Ce carte m-a influenţat pe mine cel mai mult, sau ce carte consider eu că are o mare putere de influenţă asupra posibililor cititori? Clar Magicianul, Demonii, Un veac de singurătate, Kafka pe malul mării, Foamea (Knut Hamsun), Pluta de piatră (Saramago), Ciuma (Albert Camus) ş.a. Chiar sunt prea multe, în prea multe modalităţi ca să le pot înşirui pe toate.

14.   Care scriitor te-a influenţat cel mai mult?

Dostoievski, Fowles, Marquez, Murakami, Kundera. Cred.

15.   Cât de repede citeşti o carte?

Depinde. De stare, de timp, de felul cărţii, de mulţi factori. Pot citi 700 pagini în două zile, sau pot sta o săptămână la 200 pagini. Nu citesc contracronometru, e clar.

16.   Poate literatura să schimbe lumea?

Dacă nu a făcut-o până acum, e clar că nu…

Publicitate

Profesorul

Azi, in RATB pana in centru si acum cateva minute inapoi, m-am apucat (dupa indelungate „lupte”) sa citesc „Pendulul lui Foucault” de Eco. Citisem in liceu „In numele trandafirului” si am simtit ca trebuie sa revin la autorul asta, pentru ca are multe de oferit si pentru ca e ceva in stilul lui ce rezoneaza cu anumite coarde spirituale ale subsemnatei. Totusi, amanari peste amanari si dese desincronizari, l-au tinut departe de mine. In afara de culegerea „Istoria uratului” nu am mai avut intalniri cu acest distins domn. Asadar, azi ne-am revazut intr-un autobuz destul de aglomerat, inconjurati de nu cel mai imbietor peisaj posibil, totusi ne-am descurcat.

Insist, pentru ca de mult nu m-a mai captivat o carte in inceputurile ei ca aceasta. Totul curge. Nu exista nimic nepotrivit, sunt pur si simplu bulversata de cele cateva pagini pe care le-am citit, iar in mintea sunt invalmasite niste senzatii foarte puternice, create nu atat de o seara extrem de placuta pe care am petrecut-o intr-o cafenea, ci mai ales de amprenta Pendulului. Foarte repede mi-a amintit cartea asta cum am aflat eu de Eco: de la profesorul meu de istorie. Nu am sa ii dau numele, asa ca il voi numi de acum fie profesorul, fie simplu „p.” Gandindu-ma in urma, imi dau seama ca a fost probabil cel mai puternic si mai fascinat profesor pe care l-am avut in 12 ani de scoala. Entuziasmul si non-conformismul lui aveau un magnetism aparte. Din pacate insa noi eram prea copii pentru a-l percepe si pentru a profita din plin de cultura si de bogatia sufleteasca de care dispunea P. Era unul dintre acei profi care avea mereu conflicte cu directiunea, care se certa ironic cu conservatorii si care oricum aplica metodele lui. Il cam durea in cot de note, drept urmare acorda 10le cu cea mai mare usurinta pe care am vazut-o. El era profesor pentru ca ii placea, pentru ca asta se plia intr-adevar pe al lui personalitate.

Probabil voi ramane mereu cu regrete ca nu am fost eleva care sa fuga dupa el pe coridor si sa-l asalteze cu intrebari despre fascinantele lucruri pe care le povestea. Pentru ca – si asta am inteles-o abia azi – el il admira pe Eco pentru entuziasmul si daruirea cu care scrie. Entuziasm si daruire care erau si principalele atuuri ale lui P. Noi nu prea vorbeam la ore, il lasam pe el sa isi spuna discursul, insa daca reuseai sa-l urmaresti – pentru ca avea un discurs foarte aglomerat si sarea extrem de usor de la un subiect la altul – puteai descoperi lucruri pe care nicio carte nu ti le va spune. Nu exista ora de istorie in care sa nu ne mentioneze vreo carte pe care trebuie sa o citim daca vrem sa intelegem subiectul X. Iar Umberto Eco era clar printre preferatii lui… de altfel am fost chiar multi in clasa care am citit prin a 11a „In numele trandafirului”, caci P ajunsese efectiv sa ne „spameze” cu acest titlu. Acum cand am inceput Pendulul am redescoperit senzatia aceea de a asculta pe cineva cu sufletul la gura, indiferent de trecerea timpului sau orice altceva se petrece in jur. O senzatie puternica si intensa, care te face sa intelegi cuvintele dincolo de oameni, faptele dincolo de realitate, lumea dincolo de imaginea ei. Pur si simplu o explozie de energie si de putere seducatoare, forta ce iti impune nemasurat respect.

P. este genul de om care prin simpla prezenta – care chiar asa e de multe ori, simpla (vebea de obicei imbracat in blugi si pulovar/random shirt desi nu era tocmai la prima tinerete) – impune respect, impune o atitudine nu umila, insa demna. Genul de om cum poate sunt si eu, dar mai ales cum imi doresc sa fiu, intucat prestanta e greu sa o ai la 20 ani… poate si pentru ca ochii mari si pielea mult prea tanara inca nu permit asa ceva. Irelevant. Desi 4 ani nu am fost apropiata de el mai mult decat prof-elev (nu your average student, da’ oricum), istoria ma pasiona si P avea un rol foarte important in asta. Nu imi vine sa cred ca recunosc asta si ca sunt atat de marcata de prezenta lui in anii de liceu. Mereu recunoastem influenta altora doar dupa ce ei dispar din preajma noastra. Senzatia pe care am trait-o in seara asta citind primele pagini din Pendul m-au dus inapoi in timp si m-au facut sa creez niste relatii trecut-prezent pe care nu mi le imaginam. La fel cum nu credeam ca ma va apuca nostalgia dupa asemenea lucruri, sau dimpotriva, revelatii de asa factura, decat la o varsta ceva mai inaintata. Am fost surprinsa azi… si asta m-a incantat. Inchei aici sa ma intorc la lectura, bulversata de asociatiile pe care mi le-am creat in minte si fericita totodata ca in sfarsit pot spune ca am cunoscut si eu oameni remarcabili si care m-au influentat fara sa-mi dau seama. Ca desi nu am model in viata, cunosc modele demne de urmat. E placut sa stii ca exista niste radacini in tine, care te fixeaza si care te ajuta sa nu te indepartezi de cine esti.

Arana

PS: anul asta am cunoscut un alt prof remarcabil, de data asta la facultate… poate voi reveni cu un post si despre el, desi ma indoiesc. E inca oarecum devreme sa imi dau seama de adevarata lui influenta, care totusi e mai puternica de data asta. Pe plan profesional, e drept, si nu pe plan spiritual-moral cum a fost din partea lui P.

Cateodata ma destainui (1)

As avea chef sa scriu despre o carte, sa ma extaziez si sa detaliez ce m-a incantat si ce nu la acea carte. Poate si am de unde alege – desi recunosc ca in ultimele 2 saptamani am avut o perioada moarta, fie din cauza unor lecturi mai putin fericite (ca si cea curenta, pe care o voi termina doar dintr-o sadica pornire; e vorba de W. Borroughs Naked Lunch), fie pentru ca au fost cateva zile cand efectiv nu am putut citi. Si m-am speriat sa vad intr-un loc ca exista oameni care sustin ca a citi o carte pe saptamana e putin, ca daca te declari iubitor de literatura ar trebui sa ai minim 7 carti citite pe luna s.a.m.d. M-am simtit jignita, avand de altfel o fire usor sensibila. Si asta pentru ca eu nu ating asemenea performante caci am fost mereu de parere ca o carte trebuie savurata in ritmul in care ti-l impune ea. Asta pe langa detaliile pe care multi le cunosc prea bine: pentru unii mai exista un job, pentru altii o facultate careia i se dedica in mare masura, pentru altii exista familii si alte si alte impedimente.

Am fost intrebata de multe ori de ce imi place sa citesc si la fel de multe ori lumea fie m-a apreciat pentru pasiunea asta, fie m-a condamnat. De multe ori imi place sa ma refugiez in lumea cartilor si sa ma prefac ca nu exista altceva. Tin minte cand citeam Parfumul de Suskind – un exemplu doar – eram atat de fascinata de euforia mirosului incat nu puteam vorbi despre altceva. M-am trezit – intr-un pub fiind – ca scot cartea din geanta sa citesc niste paragrafe care m-au impresionat si care imi staruiau in minte. Lumea evident se uita cel putin ciudat la mine si sa nu mai zic ca nu interesa pe nimeni ce vorbesc eu acolo. Si totusi atunci nu m-a deranjat, pentru ca stiam ca am facut fix ce am gandit si ce am simtit in acel moment, iar a fi condamnata pentru asa ceva nu constituie nicidecum greseala mea. [Prima mea dovada de nebunie de genul acesta am avut-oin clasa a 2a, cand citeam 20000 Leghe sub mari, J. Verne, si cand innebunisem toti colegii de clasa cu fantasticul cartii.] Inteleg totusi cum celor din jurul meu episoade de genul acesta le-ar putea ridica intrebari referitoare la sanatatea mea mintala. Si mai inteleg daca uneori exagerez si ma arat prea entuziasmata. Si asta pentru ca cititul mi s-a infiripat incet incet in sange. Nu sunt dintre micile genii care la 14 ani il devorau pe Sartre sau Kant. Nu mi-am petrecut copilaria inchisa intr-o biblioteca, ascunzandu-ma de parinti in timp ce imbratisam cartile mult visate. Poate as fi vrut sa fiu asa, dar am fost un copil normal. Care citea tot ce ii dadeau fratii mai mari si absolut toate lecturiile obligatorii din clasele 1-12 (ma intreb daca azi cei din clasele primare mai au „lecturi de vara”) – si totusi nimeni nu stia asta pentru ca eram mult prea lenesa pentru a imi face celebrele caiete de lecturi. Citeam cartile, le citeam pentru mine, de pe atunci aveam o deschidere spre lectura ca ritual, lectura ca pasiune si nu in ultimul rand, lectura ca refugiu si realitate alternativa.

Pe de alta parte insa am destule momente moarte. Zile acum, poate chiar saptamani – mai de mult asta, pana prin clasa a 11a – cand nu citesc nimic. Momente in care cartile nu ma atrag, in care ma simt ipocrita doar punand mana pe o carte. Si asta pentru tot ce am zis mai devreme. Nu consider lectura motiv de parada. Scriu si vorbesc despre carti pentru ca sunt pasiunea mea, pentru ca desi cariera mea nu se va construi in jurul lor, au fost si vor ramane visul meu. Poate si pentru ca personal nu am harul scrierii, imi place sa adulmec talentul altora, imi place sa descopar bijuterii acolo unde altii vad simplitate, imi place sa inteleg puterea altora de a se juca cu imaginile, cuvintele si evident, perceptiile noastre. Insa toate acestea cer o stare, cer o dedicatie, trup si suflet. Nu obisnuiesc sa termin cartile care nu ma incanta, tocmai pentru a nu condamna pe nedrept; (e o diferenta intre cartile proaste si cartile bune pe care nu le pot citi pentru ca nu se potrivesc personalitatii mele); ba chiar pana am inceput sa imi formez o conceptie proprie despre literatura, am patit destul de des sa las deoparte carti care pur si simplu nu se pliau pe ceea ce cautam eu.

Cateodata pot fi fanatica, alteori o ignoranta. Sunt momente cand vorbesc in continuu doar despre o lectura, sunt momente cand ma gandesc in continuu la o lectura – fara insa a fi in stare sa impartasesc si cu altii, paote si pentru ca nu ma consider demna sa vorbesc despre ceva atat de maret. Sunt insa si momente cand nu am chef sa ma intrebe nimeni ce citesc sau de ce citesc, momente in care spun clar si raspicat ca nu sunt cititoare avida, cand ma simt umilita fata de lecturile impresionante si paradele sclipitoare ale „lecturarilor” consacrati. Si in fine, acele momente cand nu conteaza altceva decat sa actionez cum simt si gandesc, sa pun sau nu mana pe o carte doar pentru ca o voce imi spune asta. Momente care as vrea sa devina litera de lege pentru mine, sa fiu in stare sa nu ma mai intereseze nimic din ce ma inconjoara. Cartile pot oferi asta, dar mi-e prea teama de capcane. Timpul e cea mai mare dintre ele.

Maine plec din nou la mare… in habitatul meu. Cu o carte sau doua si un manual – nu, nu am restante, dar orgoliul ma impinge la examenele de mariri. Timpul iar se scurge, iar ma inspaimanta, viata reala iar imi da palme peste palme si eu nu fac decat sa gasesc puterea sa fabulez si sa visez pe un blog pe care nu il vreau faimos.

Arana

PS: Sper sa fiu in stare sa revin cu un articol despre Murakami care nu conteneste sa ma surprinda… in sfarsit, un nou autor care pare sa-mi ofere plenitudinea sentimentului lecturii