Arana's world under a picture of frenzy

ianuarie 21, 2009

Azi scriu. Despre tot

Îi invidiez sincer pe oamenii care nu au probleme de exprimare, de comunicare, probleme în a ajunge la restul. Acum câteva minute, pe un forum, o persoană care nu ştie nimic despre mine s-a gândit ea că cel mai bun lucru pe care îl are de făcut e să îmi explice mie că sunt inferioară si că îi invidiez pe cei care au argumente. Fie-mi iertat, dar evident nu are nicio treabă cu realitatea o asemenea afirmaţie. Doar că întotdeauna m-au deranjat – peste măsură – gratuităţile. Cuvinte aruncate doar pentru a jigni, fără a cunoaşte omul, fără a te baza pe ceva palpabil. Se întâmplă atât de des în online, încât mă mir şi eu că nu m-am obişnuit. Problema e că am prostul obicei de a trăi şi de a mă raporta la viaţa reală. Unde lumea e mai reticentă la a crede că deţine adevărul absolut – căci dacă nu ai o tastatură şi un monitor după care să te piteşti e mai greu – şi unde mi se întâmplă mult prea rar să fiu jignită sau atacată fără motiv. Poate nu doar din respect sau din recunoaştere, probabil cel mai mult din frică, însă dacă aşa trebuie, aşa să fie.

Revenind la ideea iniţială, acea invidie are mare legătură cu pauza mea de pe aici. Idei sunt, poate nu multe, poate nu cele mai potrivite, dar destule pentru a încropi câteva scrieri. Problema e că sunt oarecum obsedată de a găsi cea mai bună formă pentru ele, de a mă asigura că mesajul meu ajunge acolo unde trebuie. Şi apoi vine un mic detaliu ca cel pe care tocmai l-am descris şi se duce toată încrederea şi puterea de a respecta creaţia mea, de mă ţine agăţată de ceea ce contează şi de a da atenţie acestor aspecte şi nu celor deranjante. Am tendinţa de a mă gândi mult la superficialitate, la a face lucrurile doar de dragul de şi – deşi e mult spus – am un soi de fobie faţă de treaba asta; iar consecinţele sunt destul de vizibile, căci din teama de a nu trata ceva aşa cum vreau si la deplina mea capacitate, ajung să nici nu mă mai ating de lucrul respectiv. E clar că în anumite domenii doar exerciţiul poate duce la o valorificare completă a posibilităţilor cuiva, însă pentru mine exerciţiu poate însemna doar pierdere inutilă de timp. Timp pe care nu îl am, însă din nou, cu cât mă gândesc mai mult la acest fapt, mă pierd de la a găsi vreo soluţie şi mă împotmolesc într-un cerc vicios.

În asemenea momente, nu îmi rămâne decât refugiul… am promis într-un post precedent că voi reveni cu ceva mai detaliat despre cărţi, despre categorii de cărţi pliate nevoilor mele, despre felul în care le adaptez existenţei mele, ca refugiu, ca pasiune, ca îndeletnicire, ca vis ascuns.

Mă voi rezuma la două exemple, pentru a da o idee despre cum funcţionează mintea mea şi pentru a da sens şi primelor două paragrafe.

În vacanţa de iarnă, principala mea ocupaţie a fost evident cititul, însă am combinat cam de toate pentru toţi. Inclusiv o carte pe care m-aş aştepta ca o persoană pasionată de lectură să o ignore, pentru că in aparenţă oferă prea puţin. E vorba despre Profeţia familiei Romanov de Steve Berry. O ficţiune istorică, plasată în Rusia de azi, o temă supraexplorată, şi anume posibilitatea supravieţuirii unor membri ai familiei ţarului, o ideatică restaurare a regimului ţarist în Rusia şi un american care salvează pe toţi şi pe toate. Şi să nu uit povestea de iubire dintre avocatul negru şi artista de circ rusoaică. Eh, am fost cât se poate de sinceră şi mă întreb câţi mă vor judeca pentru că nu voi spune că a fost o porcărie infectă ci doar o pauză, o detaşare, o lectură uşoară şi drăguţă. Mi se întâmplă la anumite intervale de timp să am nevoie de aşa ceva. Nu mi-e clar de ce, ştiu doar că la momentul potrivit aşa ceva îmi poate oferi relaxare într-o altă manieră. Cum ar fi dacă…  sau mai bine fără dileme. Fără gânduri, fără frământări, fără idei, fără nimic. Totuşi un nimic plăcut, care ascunde în el o altfel de părere, o altă variantă. Pur şi simplu simt uneori nevoia să îmi golesc mintea, însă nu pot reuşi asta fără un stimulent. Viciile sunt vicii, chiar dacă sunt cele mai apreciate virtuţi. Şi pentru nimicirea creierului – metaforic desigur – am nevoie tot de cărţi. De genul celei de mai sus, însă da, e o carte, e beletristică, e capabilă să îmi ofere fix ceea ce am nevoie în acel moment. Trebuie să mă explic pentru asta? Ar trebui să fiu stigmatizată? Aştept să răspundă alţii…

În altă ordine de idei, după pauza de mai sus, am trecut la un autor cu suişuri si coborâșuri în ceea ce mă priveşte. E vorba de John Steinbeck, care mă fascinează într-un fel aparte. Pentru că pe de o parte îmi dau seama că ceea ce îmi oferă el pare să fie prea ancorat în realitate, prea dureros, prea mult uneori, însă pe de altă parte asta şi vreau. Un soi de tortură dulce, o căutare a explicaţiilor acolo unde lucrurile sunt cât se poate de clare şi fără urmă de mister. E superficial şi e genial în superficialitate; iar în acelaşi timp reuşeşte să fie de o profunzime înspăimântătoare şi să lovească viaţa, existenţa, creierul cititorului acolo unde se aşteaptă mai puţin, acolo unde e cel mai sigur pe el. Pentru Steinbeck nu există ideea de final fericit, din simplul motiv că final nu poate însemna decât moarte. Oricât de senină sau de aşteptată ar fi ea, te frapează prin bruscheţe, prin onestitate şi printr-o tristeţe tangibilă. La răsărit de Eden nu a fost excepţie, ba cred că a devenit cartea mea preferată din câte am citit de el, pentru că am început să simt o conexiune reală cu scrierile sale.

Iar acum… acum mă adâncesc într-o lectură ce poate trebuia de mult pusă în categoria de citite. Dar numai acum şi-a găsit „chemarea”. E vorba de Anna Karenina. Mă întreb cât de potrivită e pentru sesiune, însă pot doar spera că universul rus mă va ajuta si de data aceasta, că lumea aceea pe care o visam in perioada mea de obsesie pentru Dostoievski e încă acolo, la fel de reală şi de fascinantă.

În final, mulţumesc din suflet celor care citesc şi comentează blogul şi vouă vă cer scuze că nu am postat atâta vreme, dar sper ca din cele spuse la începutul articolului să mă fi făcut înţeleasă. Nu ştiu de ce brusc îmi pasă, poate doar din simplul motiv că îmi stă în fire ca odată ce mă apuc de ceva, să mă si dedic acelui lucru. Poate pentru că îmi place să scriu, nu doar pentru mine. Poate pentru că dacă aud şi de la o persoană că e bine ce fac aici, zâmbesc. Şi pentru asta voi mai scrie, voi abera, mă voi exprima. Simplu.

Arana

Publicitate

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.