Personajul Principal

Motto:

Lifeless life cradles lifeless death/Set thy altar here

Literatura clasica ne invata ca un roman se invarte de regula in jurul unui destin, influentat, ce-i drept, de n alte destine – cel al personajului principal. Acesta, fie ca ni se dezvaluie de la inceput, fie ca se face cunoscut undeva pe la mijlocul romanului, va ajunge, in final, sa-si puna amprenta asupra operei si, implicit, asupra cititorului. Desi poate ii uiti numele, ramai cu viata aceea intiparita in minte, incerci sa-l schimbi de cate ori recitesti cartea, incerci sa il intelegi, sa il storci de secrete, sa il prefaci intr-un prieten ce nu are nimic de ascuns fata de tine. De multe ori insa, in incursiunile mele in literatura, am constatat o necesitate a scriitorilor de a explora intr-un mod mult mai complex universul pe care il creeaza, de a-l infatisa din diverse unghiuri si de a renunta la stereotipul personajului principal in favorea eterogenitatii de personalitati pregnante ce marcheaza opera.

Nu am insa de gand sa prezint o istorie a acestui personaj, ci sa-l readuc inapoi la parintele sau, ei da… omul. Care om?? In primul rand eu, doar sunt personajul principal al vietii mele. Nu ma pot detasa de mine si sa traiesc prin ochii altcuiva. Oricat m-as intreba cum ar fi sa ma adorm si sa ma detasez apoi, sa experimentez prin pielea ta viata mea, nu am cum. Lasand la o parte balivernele supranaturale, pe principiul pana nu vad, nu cred, inca nu am descoperit o metoda fizica, efectiva de a trai prin altcineva.

Cu toate acestea, suntem personaje principale? Ce avem din complexitatea si integritatea unui personaj? Pana la urma acela e creat, e rod al fascinatiei, al talentului, al imaginatiei unui om ca noi. Unui alt om, care aparent lasand deoparte propria existenta, se dedica existentei universului paralel – cel creat de el, cel perceput de atatia altii. Uita oare creatorul nostru ca de cate ori cineva ii va incalca universul, isi va lasa amprenta asupra lui? Ca de cate ori inca unul vom citi romanul vom percepe altceva, vom asculta alte personaje, vom vorbi duios altor vise? Nu cred sa uite. Nu cred sa-l intereseze. La fel cum pot face abstractie de perceperea mea in viata altora, ar putea face si el abstractie de vizitatorii universului personal. Problema insa apare in momentul in care in propriul nostru roman personajele ne scapa de sub control. Marea diferenta intre creatie si realitate e incontrolabilul. Stiu unde pornesc, dar nu stiu unde voi ajunge. Mai sunt proprietatea propriei vieti? Probabil ca nu, probabil ca punctul in care personajul Eu se intalneste cu personajul Tu si amandoi ne vedem cu personajul X (si asta poate dura la infinit) e crucial in a ne detasa cate putin de noi, in a trai prin altii, fara macar a realiza. Rup o farama din realitatea mea pentru a-l imbia de cel de langa mine, doar pentru ca stiu ca exista intersectii intre ideile noastre, pentru ca insulele pe care am plutit – intr-o abstractizare a trairii – se scufunda neincetat.

Nu stiu daca va reusi sa imi fie vreodata clar daca socializarea intrinseca si inerenta omului e o masura de a ne nega existenta sau de o dezvolta, si daca e cea de a doua varianta, unde e limita dintre a renunta la tine si a trai pentru tine…

Arana

Publicitate