Muzica, muzica, muzica

Disclaimer: post fara diacritice caci nu scriu de la calculatorul propriu

Iar pauza lunga lunga si iar nu revin cu ce-am promis. Vor mai fi ocazii. De data asta am fost ocupata cu umblatul, vazutul, traitul. Starea mea acum e cu totul alta. Nu exista remediu mai bun decat muzica si daca mai e si concretizata intr-un concert, nici ca mi-as dori mai mult.

Pe 13 am fos la Deine Lakaien in Fratelli Studios, club de ce-o fi, situat pe strada Glodeni care-si merita din plin numele. Nu prea cred ca exista multi care sa nu stie cu ce se mananca DL si sa nu fi auzit macar vreo piesa, insa orisicum ramane de vazut acest clip. Nu e videoclip oficial, insa ma fascineaza de multa vreme, caci ce se intampla acolo ilustreaza perfect ideea trupei. Nu vreau sa intru in istorii si in clasificari ori sa faca vreo cronica de concert. Asta deoarece muzica si live-ul au fost extrem de intense. Speram sa fie o experienta deosebita, insa asteptarile mi-au fost surclasate. Sunetul a fost excelent – as fi avut mult de injurat daca nu era asa; nu as putea concepe muzica asta altfel. Peisajul a fost si el pestrit si pana la inceperea concertului am avut cu ce sa-mi clatesc ochii. Oameni de toate felurile, imbracati in toate modurile, totusi intr-un numar mai redus decat ma asteptam.

Cei ce cunosc DL stiu despre combinatia inedita intre pianistul cel blond si pasnic, Ernst Horn, inclinat spre muzica clasica si Alexandr Veljanov. Ar fi multe de spus despre vocea acestuia din urma, insa ce m-a marcat este ca live e nu doar la fel de buna ca pe albume, ci mai buna. Forta, claritatea, echilibrul ce razbat din ea sunt naucitoare. Este aproape un instrument in sine. Nu stiu altii, insa prima mea impresie a fost de inmarmurire. Priveam si ascultam si parea aproape imposibil sa fie real… Orice indoiala pe care o aveam, daca va merita sau nu concertul, s-a risipit aproape instantaneu. Pure magic…

Trezindu-ma din reverie, a doua zi m-am zbantuit pe oldies si alte prostioare in Club Crossroads. Care este un fel de Stuf, doar ca mai de nisa, mai putin aglomerat si mai putin orientat spre a atrage aglomeratia. Dansul e si el arta? Probabil este, desi nu oricine danseaza comite arta. Imi pasa prea putin, uneori mi se pare a fi cea mai buna forma de exprimare si atat. Evident, gradul de ignoranta fata de cei din jur trebuie sa fie la un anumit nivel, pentru a nu-mi face probleme de eventualele socuri pe care le-as putea cauza. Sau alte si diverse sentimente. Am ajuns sa nu am suficient timp si suficienta determinare sa fac ce-mi place fix cand imi place, asa ca momente de genul acesta sunt remuneratorii pentru altele ratate. Prefer sa le traiesc din plin, sa ma bucur de ele. Sa le mentionez ca sa stiu ce inseamna, sa le am mereu in vedere. Pana la urma, singurii oameni de care ar putea depinde realitatea lor e doar propria persoana. Pot si vreau, deci e real. Nimic mai mult. Detasare, zambete, fericire… Dans.

In final si oarecum in contradictie, aseara am revenit din Brasov, unde am fost la concert Shining. I-am mai laudat eu in trecut. Ce am simtit fix inca nu mi-e clar. A existat oarecum dezamagire, Kvarforth e un show-man, insa parca e prea mult. Daca stai in fata, daca desi iti place ce auzi esti in stare sa te detasezi, vezi ca epateaza. Da, e marca dominanta atitudinea lui pe scena. Omul vrea sa para nebun, probabil si are o doza de nebunie, insa nu suficienta pentru a fi sincer. Nu sunt in masura sa contest sau sa pun intrebari asupra atitudinii lui. Se distreaza desi modul lui de distractie e cel putin ciudat. Nu m-a socat, nu m-a scarbit, desi ar fi putut. Poate pentru ca eram printre oamenii care s-au dus acolo pentru muzica. Desi in ultima vreme nu i-am mai ascultat, caci as avea nevoie de zile de cate 30 ore si saptamani de 10 zile pentru a asculta toata muzica pe care o vreau si sa am timp sa si traiesc. Independent de acest aspect, mi-am reamintit fix senzatiile pe care le aveam cand ii ascultam non-stop (cand a fost scris si postul precedent). Si mi-am dat seama ca muzica lor – zice cine ce ar vrea – e deosebita. Au cantat peste 2 ore, piese vechi si noi. Si-au facut treaba ca de fiecare data – probabil. Pe scena insa as fi vrut mai mult. As fi vrut si pasiune si sinceritate. Eu una as renunta fericita la show, doar pentru mai multa traire. Nu vreau nici macar comunicare cu publicul, nu cred ca muzica lor se preteaza la asa ceva.

Insa a meritat drumul pana la Brasov, a meritat sa ma plictisesc cu Indian Fall (desi imi pare rau; sunt talentati dar muzica pe care o abordeaza e prea lipsita de personalitate), a meritat pana si sa ratez ceva foarte important pentru mine. Nu-mi place sa fac alegeri grele, cred ca nimanui de fapt. Si mereu ma trezesc in situatia de a renunta la ceva in foavoarea a altceva. De data asta a fost bine, dar nu cum vroiam eu. Pe de o parte zambesc si ma gandesc cu placere la concert, pe de alta parte nu vreau sa vorbesc despre el sau sa aud pe altii – poate mai putin inspirati cand s-au dus acolo – vorbind. Mai ales pe ei nu vreau sa ii aud.

Concluzie: multa muzica… si mai urmeaza. Multe concerte in perioada asta, nu pot decat sa ma bucur. Orice ar fi, oricum ar fi, am prea putine de pierdut.

Arana

Publicitate

The Eerie Cold

Suedezii de la Shining, in frunte cu incredibila voce al lui Niklas Kvarforth Olson, abordeaza un stil nu tocmai digerabil – suicidal black/ doom. Dupa o fantastic de scurta prezentare, prefer sa dezvalui scopul acestui post – desi, ar trebui sa decurga din esenta sa. Asadar, nu e vorba de o cronica, nu e vorba de o analiza a albumului din titlu; dimpotriva, reprezinta modalitatea mea de a aborda muzica, o incercare de analiza a mea prin prisma acestui album.

Clar e ca fiecare om percepe altfel muzica; de aici si diferentele intre genurile care ne plac, intre formatiile din acelasi gen pe care le numim, simplu: tampenie sau genial; desi e clar ca la un moment dat exista niste criterii obiective, in functie de care poti spune da, e lucrat, tehnic, rapid, ingenios etc. Insa dincolo de acestea, muzica e arta, iar estetica uratului e cel putin la fel de interesanta ca si cea a frumosului. Ca sa nu mai zic de provocarea mult mai mare pe care o reprezinta explorarea esteticii uratului.

Nu stiu in ce masura un depressive suicidal black e estetica a uratului. Nu stiu daca altii l-ar percepe asa, si printr-o asemenea afirmatie as risca atacuri din 2 parti – cei care analizeaza muzica printr-o alta prisma si cei care o percep din afara, carora nu le-ar spune nimic un asemenea album. Insa The Eerie Cold nu e doar un titlu al unui album (foarte misto, de altfel), ci e si o metafora, un post introductiv asupra a ceea ce simt vis a vis de muzica. Simt nevoia unei provocari, sa fiu nevoita sa caut versurile, sa le pot aborda din prisma unei poezii. Strict muzical, cu cat mai ciudat si mai complex, cu atat mai bine. Sa traspuna ascultatorului o serie de senzatii, sa fie aparent rece si inabordabil si totusi plin de semnificatii. Sa necesite pasiune pentru a fi ascultat.

De ce totusi Shining? Obsesiile vin si trec. Inclusiv in muzica. Dar, candva acum multi ani, cineva m-a intrebat de ce port un anumit tricou (desi am renuntat la tricourile cu formatii, raspunsul ramane) – in momentul in care esti pasionat de ceva, cand cauti si incerci sa intelegi cat mai multe aspecte dintr-un domeniu, inevitabil pasiunea devine o particica a caracterului tau. E foarte usor din acest moment sa se nasca reactii controversate. Nu e nici pe departe intentia mea. Insa a te ascunde si a-ti crea o masca e la fel de inutil. Oricum, purtam masti zi de zi si oricum e extrem de greu sa fii mereu ce vrei si cum vrei fix atunci cand vrei; presiunile sunt prea mari, autocenzura e ridicata la rang de virtute, la fel si falsa diplomatie. In exterior ne controlam prea mult imaginea. Atunci, in momentul in care vrei sa exprimi ceva din interior, in momentul in care pornesti pe un drum al carui scop e dezvaluirea personalitatii, incet incet e nevoie sa fie atinse toate ramurile acesteia. O incursiune in intuneric si moarte poate fi la fel de fascinanta ca o incercare de plutire spre un imposibil frumos. Reproducerea interna a disperarii si caderii ce se simte in fiecare nota a albumului poate fi abordata inclusiv din perspectiva antitetica. In momentul in care ne dezvaluim, suntem suma unor aspecte paradoxale. Ne invartim intre viata si moarte la fiecare pas. Poate pentru majoritatea nu conteaza. Pentru mine insa a trai inseamna a explora orice senzatie, poate partea intunecata a vietii ceva mai mult. E vorba strict de o perspectiva. Nu spun ca e altfel sau nu, e doar perspectiva mea.

Arana

Pe post de epilog:

there are no more barriers to cross
all i have in common with the uncontrollable and insane
the vicious and the evil
all the mayhem i have caused
and my utter indifference to the world
i have now surpassed

my pain is constant and sharp
and i do not hope for a better world for anyone
in fact, i want my pain to be inflicted on others
i want no one to escape

but even after admitting this
there is no katharsis
my punishment continues to illude me
and i gain no deeper knowledge of myself
no new knowledge can be extracted from my telling
this confession has ment

nothing