N-am murit

…încă; şi mai şi sunt relativ cretină. Sunt în sesiune, mai am un examen – mai lejer aşa că mi-am luat o zi de pauză de la învăţat. Am zis că fiind anul 4 nu mă mai interesează notele – pentru rămas la buget şi bursă – că nu mă mai stresez atât şi nu mai las sesiunea să îmi controleze viaţa. N-am reuşit. Tot am stat toată ziua la sala de lectură, tot leşinam de emoţii înainte de examene, tot am ignorat blogul. Măcar de data asta am reuşit să citesc ceva literatură în sesiune, deşi într-un ritm de melc ameţit. Am promis că o să scriu despre diverse chestii, urmează continuarea la metalul alfabet, urmează recenzii la diverse chestii, parcă am şi o leapşă; am fost şi pe la concerte, am avut viaţă dar tot am sacrificat ceva. De data asta s-a nimerit blogul – al meu dar şi al celor pe care îi citesc de regulă. Nu mai deschisesem readerul de nu ştiu când şi n-am mai comentat prin locurile obişnuite tot de atunci. Mă scuzaţi. Promit să mă revanşez. Mai e puţin şi trece. După care revin.

A propos, n-a mai fost iarnă din asta cam de mulţi ani. Şi deşi îngheţul a deveit noua mea stare de agregare, îmi place fiecare secundă. 🙂

Arana

Publicitate

Sesiunea de nota cinci(5)

Nu am obiceiul să aplec urechea la zvonuri, pentru că în general sunt menite să creeze isterii şi publicitate, pentru ca apoi să se retragă în linişte cu motivaţia simplă „da’ cine v-a zis că e aşa?”. De multe ori, mă feresc şi de ştirile pe bune care au acelaşi scop, pe principiul scopul contează, nu mijloacele. Că tot e sezon, iar mintea mea e incapabilă să se concentreze asupra altor subiecte, m-am hotărât să mă revolt împotriva concursului organizat de BlueAir. Dacă nu citeam pe diverse bloguri de el, puţin mă afecta, căci sigur nu ajungea vestea la mine. Revenind, pe scurt, e un concurs în care nişte studenţi care vor avea nota 5 pe linie la sfârşitul sesiunii de iarnă, vor câştiga o excursie nu ştiu unde. Buun. În primă fază, oarecum deranjant.

În a doua fază însă citim reacţii. Că da, că aia sunt studenţi, că aia ies ca lumea din facultate, că ei ştiu să se distreze, că ei sunt cei inteligenţi şi vai ce frumos că se face concursul acesta să fie răsplătiţi cei care merită cu adevărat, nu doar nenorociţii ăia care se bucură pentru un 10 şi care nu se mulţumesc cu 5, sau, mai mult s-ar simţi jigniţi de un 5 – asta ca să nu ajung la restanţe. Da, poate nu avem atât de multă viaţă în sesiune (de parcă s-ar putea cuantifica şi de parcă toţi ar avea acelaşi scop si aceleaşi valori), poate ne tocim ochii, coatele, spatele şi ce mai vreţi voi prin cărţi. Pentru că deşi bursa aia e nemernică, e pe bune. Pentru că deşi facem o facultate în România ca toţi ceilalţi, nu ne plângem de cât de prost e sistemul românesc de învăţământ, ci vedem că are părţile lui bune, că există profesori care merită din plin titulatura asta, că există încă pasiune şi că poate munca aia e spre binele nostru. E chiar atât de greu de crezut că pot exista studenţi pasionaţi? Că nu citesc două tratate în loc să învăţ sintezele de 100 pagini pentru că vreau să epatez sau nu am altceva mai bun de făcut, ci din simplul motiv că mi se pare interesant, că vreau eu să ştiu mai mult, vreau eu să fiu în stare să port o discuţie cu profesorul acela, nu de la nivelul unui mic acolit, ci de la nivelul unui viitor coleg. Pentru că poate exista satisfacţie în a fi recunoscut ca inteligent si pasionat, nu doar „isteţ”, cum citeam pe undeva că ar fi cei cu 5 pe linie.

Mai departe, ne concentrăm puţin pe restul anului. De unde impresia generală că cei care învaţă nu se distrează, nu muncesc, nu fac nimic altceva, decât miros cărţi? Nu neg, există veşnicul tocilar, în sensul clasic de om ce învaţă pe de rost, crezând că e singura metodă, mai ales că nu beneficiază nici de inteligenţă prea multă, nici de pasiune pentru că pentru el e o obligaţie inoculată de mic că trebuie sa înveţe, indiferent că îi place sau nu – asta în cazul în care mai e în stare să îşi dea seama de prezenţa plăcerii – la fel cum nu are nici o cultură în adevăratul sens al cuvântului, însă e mult prea timorat şi pudic pentru a permite să se trezească cu restanţă. Însă cazurile sunt izolate, tocmai pentru că nu există nicio şansă de reuşită cu metoda asta, sau pentru că omul respectiv oricum nu are de gând să fie un individ… De aici însă şi până la a-i arăta cu degetul pe toţi cei care se străduiesc, la a transforma într-un defect munca pe care o depun nişte oameni e cale lungă.

M-am gândit mult dacă sa scriu sau nu postul acesta, deşi l-am început de vreo săptămână şi ceva. Tocmai pentru că stau şi mă întreb, ţinând cont de câţi critici, de câţi nemulţumiţi există, dacă am cu adevărat dreptate. Tind totuşi să cred că da. Pentru că mă bucur sincer de câte ori văd un 10, pentru că am învăţat să am mai multă încredere în mine, pentru că am ajuns să fiu în stare să sfidez un profesor tocmai pentru că am cunoştinţele si înclinaţia necesare, nu din obrăznicie sau tupeu. Tocmai pentru că au ajuns ei să mă privească cu alţi ochi decât pe majoritatea. Şi nu sunt singura; mereu au fost studenţi de genul acesta. Nu neg că am făcut sacrificii. În sesiune doar, fără blog, fără cărţi. Dar dacă vrei să faci ceva, fă-o ca lumea. Nu pentru că există un imperativ absolut exterior. Ci pentru că există dedicare şi pasiune si voinţă. Da, eşecurile le simţi mult mai acut. Înjuri zile întregi pentru că ţi-a fost rău la un examen, iar nota va fi probabil pe măsură. E riscant să te dedici unor chestiuni care, de la un punct, nu mai depind de voinţa ta. Vei fi zdruncinat şi lucrurile pot oricând să apară într-o altă lumină. Merită? La dracu, da!! Pentru că eşti fericit că eşti student din cu totul alt motiv decât ceilalţi. Pentru că poţi fi mândru de tine, pentru că poţi fi mândru ce faci. Şi la vârsta mea e foarte important. Să ştiu că am făcut alegerea potrivită, să ştiu că am viitor, să ştiu că se caută şi se încurajează pasiunea. Asta înseamnă pentru mine să încerc să fiu de nota 10.

O companie de aviaţie nu mă va premia pentru asta? Foarte bine, mă voi premia eu, mă va premia viitorul. Dacă permit să fiu comparată cu nişte oameni care văd lucrurile cu totul diferit? Nu. Nu pentru că sunt ei proşti, nu pentru că nu sunt ei ceea ce sunt eu. Ci pentru că, fix în domeniul acesta, eu nu consider că am ceva în comun cu ei. Pentru că am ales să fac lucrurile altfel, cum le-am simţit eu. La fel cum au ales şi ei – căci ştiu că nu toţi cu 5 pe linie sunt proşti; pot fi la fel de bine dezinteresaţi. Dar să nu se facă din asta o virtute în defavoarea celor ca mine. Să se accepte că valorile ar trebui să fie valori, indiferent de finalitate. Nu mi se pare întâmplător că mă bucur de respectul şi celor cu note de 10, dar şi al celor cu note medii, de trecere sau de picat. Asta spune multe despre cei ca mine, care nu sunt destul de „isteţi”.

Arana

PS: mâine termin sesiunea… şi revin. Perioada asta a fost mult prea furtunoasă pentru a-mi putea focaliza atenţia în mai multe locuri. Însă lucrurile reintră în normal, până la următorul eveniment ce-mi va solicita întreaga concentrare… sunt tipicară şi perfecţionistă. De cele mai multe ori, îmi iese.

Azi scriu. Despre tot

Îi invidiez sincer pe oamenii care nu au probleme de exprimare, de comunicare, probleme în a ajunge la restul. Acum câteva minute, pe un forum, o persoană care nu ştie nimic despre mine s-a gândit ea că cel mai bun lucru pe care îl are de făcut e să îmi explice mie că sunt inferioară si că îi invidiez pe cei care au argumente. Fie-mi iertat, dar evident nu are nicio treabă cu realitatea o asemenea afirmaţie. Doar că întotdeauna m-au deranjat – peste măsură – gratuităţile. Cuvinte aruncate doar pentru a jigni, fără a cunoaşte omul, fără a te baza pe ceva palpabil. Se întâmplă atât de des în online, încât mă mir şi eu că nu m-am obişnuit. Problema e că am prostul obicei de a trăi şi de a mă raporta la viaţa reală. Unde lumea e mai reticentă la a crede că deţine adevărul absolut – căci dacă nu ai o tastatură şi un monitor după care să te piteşti e mai greu – şi unde mi se întâmplă mult prea rar să fiu jignită sau atacată fără motiv. Poate nu doar din respect sau din recunoaştere, probabil cel mai mult din frică, însă dacă aşa trebuie, aşa să fie.

Revenind la ideea iniţială, acea invidie are mare legătură cu pauza mea de pe aici. Idei sunt, poate nu multe, poate nu cele mai potrivite, dar destule pentru a încropi câteva scrieri. Problema e că sunt oarecum obsedată de a găsi cea mai bună formă pentru ele, de a mă asigura că mesajul meu ajunge acolo unde trebuie. Şi apoi vine un mic detaliu ca cel pe care tocmai l-am descris şi se duce toată încrederea şi puterea de a respecta creaţia mea, de mă ţine agăţată de ceea ce contează şi de a da atenţie acestor aspecte şi nu celor deranjante. Am tendinţa de a mă gândi mult la superficialitate, la a face lucrurile doar de dragul de şi – deşi e mult spus – am un soi de fobie faţă de treaba asta; iar consecinţele sunt destul de vizibile, căci din teama de a nu trata ceva aşa cum vreau si la deplina mea capacitate, ajung să nici nu mă mai ating de lucrul respectiv. E clar că în anumite domenii doar exerciţiul poate duce la o valorificare completă a posibilităţilor cuiva, însă pentru mine exerciţiu poate însemna doar pierdere inutilă de timp. Timp pe care nu îl am, însă din nou, cu cât mă gândesc mai mult la acest fapt, mă pierd de la a găsi vreo soluţie şi mă împotmolesc într-un cerc vicios.

În asemenea momente, nu îmi rămâne decât refugiul… am promis într-un post precedent că voi reveni cu ceva mai detaliat despre cărţi, despre categorii de cărţi pliate nevoilor mele, despre felul în care le adaptez existenţei mele, ca refugiu, ca pasiune, ca îndeletnicire, ca vis ascuns.

Mă voi rezuma la două exemple, pentru a da o idee despre cum funcţionează mintea mea şi pentru a da sens şi primelor două paragrafe.

În vacanţa de iarnă, principala mea ocupaţie a fost evident cititul, însă am combinat cam de toate pentru toţi. Inclusiv o carte pe care m-aş aştepta ca o persoană pasionată de lectură să o ignore, pentru că in aparenţă oferă prea puţin. E vorba despre Profeţia familiei Romanov de Steve Berry. O ficţiune istorică, plasată în Rusia de azi, o temă supraexplorată, şi anume posibilitatea supravieţuirii unor membri ai familiei ţarului, o ideatică restaurare a regimului ţarist în Rusia şi un american care salvează pe toţi şi pe toate. Şi să nu uit povestea de iubire dintre avocatul negru şi artista de circ rusoaică. Eh, am fost cât se poate de sinceră şi mă întreb câţi mă vor judeca pentru că nu voi spune că a fost o porcărie infectă ci doar o pauză, o detaşare, o lectură uşoară şi drăguţă. Mi se întâmplă la anumite intervale de timp să am nevoie de aşa ceva. Nu mi-e clar de ce, ştiu doar că la momentul potrivit aşa ceva îmi poate oferi relaxare într-o altă manieră. Cum ar fi dacă…  sau mai bine fără dileme. Fără gânduri, fără frământări, fără idei, fără nimic. Totuşi un nimic plăcut, care ascunde în el o altfel de părere, o altă variantă. Pur şi simplu simt uneori nevoia să îmi golesc mintea, însă nu pot reuşi asta fără un stimulent. Viciile sunt vicii, chiar dacă sunt cele mai apreciate virtuţi. Şi pentru nimicirea creierului – metaforic desigur – am nevoie tot de cărţi. De genul celei de mai sus, însă da, e o carte, e beletristică, e capabilă să îmi ofere fix ceea ce am nevoie în acel moment. Trebuie să mă explic pentru asta? Ar trebui să fiu stigmatizată? Aştept să răspundă alţii…

În altă ordine de idei, după pauza de mai sus, am trecut la un autor cu suişuri si coborâșuri în ceea ce mă priveşte. E vorba de John Steinbeck, care mă fascinează într-un fel aparte. Pentru că pe de o parte îmi dau seama că ceea ce îmi oferă el pare să fie prea ancorat în realitate, prea dureros, prea mult uneori, însă pe de altă parte asta şi vreau. Un soi de tortură dulce, o căutare a explicaţiilor acolo unde lucrurile sunt cât se poate de clare şi fără urmă de mister. E superficial şi e genial în superficialitate; iar în acelaşi timp reuşeşte să fie de o profunzime înspăimântătoare şi să lovească viaţa, existenţa, creierul cititorului acolo unde se aşteaptă mai puţin, acolo unde e cel mai sigur pe el. Pentru Steinbeck nu există ideea de final fericit, din simplul motiv că final nu poate însemna decât moarte. Oricât de senină sau de aşteptată ar fi ea, te frapează prin bruscheţe, prin onestitate şi printr-o tristeţe tangibilă. La răsărit de Eden nu a fost excepţie, ba cred că a devenit cartea mea preferată din câte am citit de el, pentru că am început să simt o conexiune reală cu scrierile sale.

Iar acum… acum mă adâncesc într-o lectură ce poate trebuia de mult pusă în categoria de citite. Dar numai acum şi-a găsit „chemarea”. E vorba de Anna Karenina. Mă întreb cât de potrivită e pentru sesiune, însă pot doar spera că universul rus mă va ajuta si de data aceasta, că lumea aceea pe care o visam in perioada mea de obsesie pentru Dostoievski e încă acolo, la fel de reală şi de fascinantă.

În final, mulţumesc din suflet celor care citesc şi comentează blogul şi vouă vă cer scuze că nu am postat atâta vreme, dar sper ca din cele spuse la începutul articolului să mă fi făcut înţeleasă. Nu ştiu de ce brusc îmi pasă, poate doar din simplul motiv că îmi stă în fire ca odată ce mă apuc de ceva, să mă si dedic acelui lucru. Poate pentru că îmi place să scriu, nu doar pentru mine. Poate pentru că dacă aud şi de la o persoană că e bine ce fac aici, zâmbesc. Şi pentru asta voi mai scrie, voi abera, mă voi exprima. Simplu.

Arana