Mai presus de Perfectiune

Motto:

Exista anumite defecte care, bine folosite, stralucesc mai puternic decat virtutea insasi

Cred ca cel mai greu abordabil e un subiect care te framanta din doua parti:

• nu sunt, nu am fost, nu voi fi, nu as putea fi perfecta; din ce punct de vedere „perfecta”, voi reveni; nu astept nici de la altii sa fie
• totusi, perfectiunea exista, ca o prelungire a cautarii principiilor

Nu am de gand sa abordez subiectul intr-o maniera „motivational literature”, sa incerc sa lamuresc eventualii cititori ca nimeni nu trebuie sa se straduiasca sa fie perfect, ca perfectiunea nu exista – decat in imaginatia unor Platoni – sau ca e bine ca suntem cum suntem etc. Conceptia mea despre perfectiune variaza in functie de starea mea referitor la lume, oameni, principii.  Revenind totusi la cele doua aspecte… Pe de o parte orice om este suma de defecte si calitati. Una din teoriile mele, formata pe baza interactiunii mele cu diversi multi oameni, e una conform careia un om cu cat are calitati mai puternice si mai de admirat, cu atat va avea si niste defecte mai vizibile si deranjate. Poate nu cred in echitate, dar am ajuns sa vad ca exista anumite echilibre. Oricat de intangibil ti s-ar parea cineva, daca ajungi sa-l cunosti, ajungi sa ii descoperi defectele – adica acele trasaturi care il fac om, deci pasibil de a fi atins de tot ceea ce e omenesc. Pe de alta parte, perfectiunea, ca si atatea alte notiuni cu tenta filosofica, este o categorie nu foarte bine definita, libera la interpretarea oricui. Daca ceva reprezinta intregimea principiilor mele, este oare perfect? Daca eu lupt pentru a ajunge ceva ce eu admir, o fiinta compusa din principii, idei si lupta, inseamna ca lupt pentru perfectiune. Insa doar eu vad perfectiunea asta. Caci oricand poate veni X sa afirme, pai bine, dar ia uite ce defect are. Cum dle, defect, pentru mine e intruchiparea virtutii trasatura aceea!

Astfel, ma intorc la motto: caci da, pentru mine poate fi perfectiune ceva ce pentru tine e ultima balta mocirloasa in care nu ai calca nici fortat. Nu vad, astfel, de ce ar tinde cineva sa vorbeasca despre perfectiune ca o notiune general acceptata, ca un ideal suprem, imposibil de atins. Perfectiunea e intangibila cata vreme se vrea ca ea sa fie universal valabila. Nu exista asa ceva. Nu se gaseste o imagine pe care, oriunde ai implementa-o, ai obtine acelasi rezultat: admiratie fara margini, rasuflari taiate – in fine, reflexele automate ce ar aparea in cazul intalnirii supraomenescului. Totusi, nu prea vreau sa insist pe aceasta latura, intrucat vorbind de o Perfectiune dincolo de ceea ce intrupam ca oameni – mai mult sau mai putini egali – as ajunge la un subiect pe care nu e cazul sa-l dezbat in acest entry, evident cel al divinitatii.

Revenind deci pe latura intruziva a acestei escapade, ma gandesc doar cat ma infurii cand cineva pretinde sa fiu ceva ce nu sunt. Direct sau nu, resping orice tentativa a cuiva de a-mi impune propria perceptie asupra perfectiunii. Caci perfectiune nu inseamna doar calitati. Perfectiune ar trebui sa insemne acea suma de calitati si defecte care sa fie cea mai potrivita combinatie pentru acea persoana. Excluzand defectele, nu ar fi degeaba si calitatile? De ce ai incerca sa impui o imagine a ceva ce nu exista? Ma loveste brusc tampenia (parere personala si extrem de subiectiva) de Arta Conversatiei (I. Vulpescu), unde personajul principal e enervant de „perfecta” – si asta tocmai pentru ca i se refuza dreptul de a avea defecte; i se refuza de catre autoare umanitatea, acel fapt inerent fiintei umane: nu exista ceva liniar. Daca nu ai defecte, nu ai nici calitati. Nu esti decat o halca de carne care se lauda ca ar avea constiinta, dar pe care nu stie sa o utilizeze. Prefer varietatea, lupta, extremele, oamenii asa cum inteleg eu ca ar trebui sa fie: imperfecti in cautarea perfectiunii proprii.

Arana