Conversaţie. Înţelegere. Încredere

În ciuda felului rapid în care am ajuns să „comunicăm”, a mesajelor cât mai succinte şi mai lipsite de substrat, nu se poate trăi fără conversaţie şi fără încrederea din spatele unei discuţii. Nimic nu se compară cu o descărcare faţă de un prieten, faţă de un om care nu doar te aude, dar te şi înţelege, îţi percepe trăirile şi le dă un sens. Căci de multe ori lucrurile nu se pot clarifica, până nu le exteriorizăm. Totuşi de unde provine încrederea, care sunt limitele ei sau de câte ori trebuie să îţi fie înşelată până să ajungi să o pierzi sunt nişte realităţi incontestabile, nişte probleme cu care fiecare se confruntă la un moment dat.

Niciodată nu voi fi îndeajuns de obişnuită cu oamenii care au puterea să se destăinuie unui om pe care nu îl cunosc. Să schimbi câteva formalităţi cu cineva, iar cu prima ocazie să poţi să îi vorbeşti deschis este o calitate. Însă sunt oarecum convinsă că e şi o calitate a interlocutorului. Cu riscul de a părea vanitoasă, am fost mereu un punct de atracţie pentru diverse persoane, cât se poate de străine. Oamenii aparent se simt în siguranţă în preajma mea şi se pot deschide înaintea mea. Nu pot spune că reciproca e valabilă; probabil asta are un rol important. Faptul că las oamenii să vorbească,  rămânând eu destul de retrasă. E greu uneori, să simţi nevoia la rândul tău să turui vrute si nevrute, dar să nu ai cu adevărat puterea de a face asta. Pentru că fie ai nevoie de mult mai multă siguranţă oferită de interlocutor – care se câştigă de multe ori într-un timp îndelungat – fie respectivul om nu se află pe acelaşi palier sentimental ca şi tine. Astfel, deşi pe el nu îl deranjează o oarecare discordanţă ce există între tine şi el, tu nu poţi trece peste acest  zid.

Mă gândesc că zidurile în comunicare sunt extrem de dese. Timpul e presant. Nu e suficient pentru şuete, pentru cunoştinţe, pentru o evoluţie înceată şi firească. Epoca vitezei mi se pare repulsivă, din perspectiva aceasta. Cât de greu poate fi uneori să spui ceva simplu, doar pentru că ai uitat cum e să nu fi grăbit sau să nu fi obligat să spui acel lucru. Conversaţiile banale sunt oare doar atât? Nu ar trebui de fapt să fie un soi de preludiu pentru comunicare? Şi apoi, mi se pare la fel de dificil şi să porţi o discuţie banală. Fără implicaţii ce ar solicita prea multă gândire si frământare, însă având totuşi o semnificaţie. Să poţi vorbi despre o carte. Sau un album. Doar de dragul de a descoperi ceva împreună, nu doar de a te lăuda cu descoperirea. Din micile lucruri se ajunge la marile destăinuiri. Cartea a însemnat ceva pentru tine, de exemplu, şi ai vrea să areţi asta şi celuilalt. Însă dacă urechile lui sunt presate de timp, cum l-ai putea conduce în universul trecutului tău, în momentul declanşat de carte, în amintirea născută dintr-un simplu cuvânt. Nu e niciodată banal să fii simplu.

Onestitatea, deşi sună atât de desuet, are cel mai important rol în toată treaba asta. Fără a face paradă de sentimente diverse, e necesar pentru a avea parte de încredere să fii onest. Şi asta înseamnă să poţi să îi opreşti pălăvrăgeala aceluia care te deranjează, să îl încurajezi pe cel ce are nevoie de aşa ceva. În primul rând însă e onestitatea cu noi înşine. De ce si pe cine ascultăm. Există vreun interes, vreo urmare, sau e simpla dorinţă de a nu fi singur. De a nu fi izolat. De a fi pătruns în lumea cuiva – ca dovadă supremă a încrederii, a ideii de împărţire a sinelui.

Să poţi interveni în frământările altuia, să ţi se confere puterea ascultătorului sunt merite. Nu personale, ci izvorâte din personalitatea ta. Formată de-a lungul timpului, clădită sau nu, dorită sau doar întâmplată. Unele lucruri nu ţi le poţi explica prin câteva cuvinte. Sunt procese complexe, adevărate fenomene ale comportamentului şi ale conştiinţei. Transmitem semnale, e clar. Ele nu sunt controlate, nu sunt voite de noi, tocmai de aceea oferă sau nu încredere. Manifestări interioare împărţite celor din jur. Doar ca timpul nu ne mai permite luxul de a le observa. Încrederea e înşelată, primează interesele personale – mereu se găseşte câte unul – ipocrizia sau duplicitatea apar ca atuuri ale celui descurcăreţ. A te descurca e diametral opus ideii de a reuşi, de a urma o cale măcar bazată pe oareşice principii, dacă nu clădită pe acestea. Mai miră pe cineva că atâţia şi atâţia oameni nu sunt în stare să se exprime? Nu susţin o vină colectivă, nu am o conştiinţă colectivă de fapt. A nu aparţine începe să mi se pară o virtute, o modalitate de exprimare. A fi ca ceilalţi, asimilat reprezintă tot mai mult o negare a personalităţii, a cunoaşterii, o recunoaşterii altor oameni.

Aşadar, mai comunicăm? În cine mai avem încredere şi de ce? Unde e punctul în care se întâlnesc exteriorul cu ceea ce oferim acestuia?  De ce să taci atunci când eşti sigur că ai dreptate? Scuze se găsesc peste tot, mai greu se acceptă însă realitatea ca atare. Dar orişicum, realitatea ca atare e pentru cei slabi, sau comozi, sau asimilaţi, sau cum vreţi sa le spuneţi. Să îndrăzneşti să vezi măsura lumii prin ochii proprii. Unde ochi înseamnă om…

Arana

Publicitate

Personajul Principal

Motto:

Lifeless life cradles lifeless death/Set thy altar here

Literatura clasica ne invata ca un roman se invarte de regula in jurul unui destin, influentat, ce-i drept, de n alte destine – cel al personajului principal. Acesta, fie ca ni se dezvaluie de la inceput, fie ca se face cunoscut undeva pe la mijlocul romanului, va ajunge, in final, sa-si puna amprenta asupra operei si, implicit, asupra cititorului. Desi poate ii uiti numele, ramai cu viata aceea intiparita in minte, incerci sa-l schimbi de cate ori recitesti cartea, incerci sa il intelegi, sa il storci de secrete, sa il prefaci intr-un prieten ce nu are nimic de ascuns fata de tine. De multe ori insa, in incursiunile mele in literatura, am constatat o necesitate a scriitorilor de a explora intr-un mod mult mai complex universul pe care il creeaza, de a-l infatisa din diverse unghiuri si de a renunta la stereotipul personajului principal in favorea eterogenitatii de personalitati pregnante ce marcheaza opera.

Nu am insa de gand sa prezint o istorie a acestui personaj, ci sa-l readuc inapoi la parintele sau, ei da… omul. Care om?? In primul rand eu, doar sunt personajul principal al vietii mele. Nu ma pot detasa de mine si sa traiesc prin ochii altcuiva. Oricat m-as intreba cum ar fi sa ma adorm si sa ma detasez apoi, sa experimentez prin pielea ta viata mea, nu am cum. Lasand la o parte balivernele supranaturale, pe principiul pana nu vad, nu cred, inca nu am descoperit o metoda fizica, efectiva de a trai prin altcineva.

Cu toate acestea, suntem personaje principale? Ce avem din complexitatea si integritatea unui personaj? Pana la urma acela e creat, e rod al fascinatiei, al talentului, al imaginatiei unui om ca noi. Unui alt om, care aparent lasand deoparte propria existenta, se dedica existentei universului paralel – cel creat de el, cel perceput de atatia altii. Uita oare creatorul nostru ca de cate ori cineva ii va incalca universul, isi va lasa amprenta asupra lui? Ca de cate ori inca unul vom citi romanul vom percepe altceva, vom asculta alte personaje, vom vorbi duios altor vise? Nu cred sa uite. Nu cred sa-l intereseze. La fel cum pot face abstractie de perceperea mea in viata altora, ar putea face si el abstractie de vizitatorii universului personal. Problema insa apare in momentul in care in propriul nostru roman personajele ne scapa de sub control. Marea diferenta intre creatie si realitate e incontrolabilul. Stiu unde pornesc, dar nu stiu unde voi ajunge. Mai sunt proprietatea propriei vieti? Probabil ca nu, probabil ca punctul in care personajul Eu se intalneste cu personajul Tu si amandoi ne vedem cu personajul X (si asta poate dura la infinit) e crucial in a ne detasa cate putin de noi, in a trai prin altii, fara macar a realiza. Rup o farama din realitatea mea pentru a-l imbia de cel de langa mine, doar pentru ca stiu ca exista intersectii intre ideile noastre, pentru ca insulele pe care am plutit – intr-o abstractizare a trairii – se scufunda neincetat.

Nu stiu daca va reusi sa imi fie vreodata clar daca socializarea intrinseca si inerenta omului e o masura de a ne nega existenta sau de o dezvolta, si daca e cea de a doua varianta, unde e limita dintre a renunta la tine si a trai pentru tine…

Arana