Sesiunea de nota cinci(5)

Nu am obiceiul să aplec urechea la zvonuri, pentru că în general sunt menite să creeze isterii şi publicitate, pentru ca apoi să se retragă în linişte cu motivaţia simplă „da’ cine v-a zis că e aşa?”. De multe ori, mă feresc şi de ştirile pe bune care au acelaşi scop, pe principiul scopul contează, nu mijloacele. Că tot e sezon, iar mintea mea e incapabilă să se concentreze asupra altor subiecte, m-am hotărât să mă revolt împotriva concursului organizat de BlueAir. Dacă nu citeam pe diverse bloguri de el, puţin mă afecta, căci sigur nu ajungea vestea la mine. Revenind, pe scurt, e un concurs în care nişte studenţi care vor avea nota 5 pe linie la sfârşitul sesiunii de iarnă, vor câştiga o excursie nu ştiu unde. Buun. În primă fază, oarecum deranjant.

În a doua fază însă citim reacţii. Că da, că aia sunt studenţi, că aia ies ca lumea din facultate, că ei ştiu să se distreze, că ei sunt cei inteligenţi şi vai ce frumos că se face concursul acesta să fie răsplătiţi cei care merită cu adevărat, nu doar nenorociţii ăia care se bucură pentru un 10 şi care nu se mulţumesc cu 5, sau, mai mult s-ar simţi jigniţi de un 5 – asta ca să nu ajung la restanţe. Da, poate nu avem atât de multă viaţă în sesiune (de parcă s-ar putea cuantifica şi de parcă toţi ar avea acelaşi scop si aceleaşi valori), poate ne tocim ochii, coatele, spatele şi ce mai vreţi voi prin cărţi. Pentru că deşi bursa aia e nemernică, e pe bune. Pentru că deşi facem o facultate în România ca toţi ceilalţi, nu ne plângem de cât de prost e sistemul românesc de învăţământ, ci vedem că are părţile lui bune, că există profesori care merită din plin titulatura asta, că există încă pasiune şi că poate munca aia e spre binele nostru. E chiar atât de greu de crezut că pot exista studenţi pasionaţi? Că nu citesc două tratate în loc să învăţ sintezele de 100 pagini pentru că vreau să epatez sau nu am altceva mai bun de făcut, ci din simplul motiv că mi se pare interesant, că vreau eu să ştiu mai mult, vreau eu să fiu în stare să port o discuţie cu profesorul acela, nu de la nivelul unui mic acolit, ci de la nivelul unui viitor coleg. Pentru că poate exista satisfacţie în a fi recunoscut ca inteligent si pasionat, nu doar „isteţ”, cum citeam pe undeva că ar fi cei cu 5 pe linie.

Mai departe, ne concentrăm puţin pe restul anului. De unde impresia generală că cei care învaţă nu se distrează, nu muncesc, nu fac nimic altceva, decât miros cărţi? Nu neg, există veşnicul tocilar, în sensul clasic de om ce învaţă pe de rost, crezând că e singura metodă, mai ales că nu beneficiază nici de inteligenţă prea multă, nici de pasiune pentru că pentru el e o obligaţie inoculată de mic că trebuie sa înveţe, indiferent că îi place sau nu – asta în cazul în care mai e în stare să îşi dea seama de prezenţa plăcerii – la fel cum nu are nici o cultură în adevăratul sens al cuvântului, însă e mult prea timorat şi pudic pentru a permite să se trezească cu restanţă. Însă cazurile sunt izolate, tocmai pentru că nu există nicio şansă de reuşită cu metoda asta, sau pentru că omul respectiv oricum nu are de gând să fie un individ… De aici însă şi până la a-i arăta cu degetul pe toţi cei care se străduiesc, la a transforma într-un defect munca pe care o depun nişte oameni e cale lungă.

M-am gândit mult dacă sa scriu sau nu postul acesta, deşi l-am început de vreo săptămână şi ceva. Tocmai pentru că stau şi mă întreb, ţinând cont de câţi critici, de câţi nemulţumiţi există, dacă am cu adevărat dreptate. Tind totuşi să cred că da. Pentru că mă bucur sincer de câte ori văd un 10, pentru că am învăţat să am mai multă încredere în mine, pentru că am ajuns să fiu în stare să sfidez un profesor tocmai pentru că am cunoştinţele si înclinaţia necesare, nu din obrăznicie sau tupeu. Tocmai pentru că au ajuns ei să mă privească cu alţi ochi decât pe majoritatea. Şi nu sunt singura; mereu au fost studenţi de genul acesta. Nu neg că am făcut sacrificii. În sesiune doar, fără blog, fără cărţi. Dar dacă vrei să faci ceva, fă-o ca lumea. Nu pentru că există un imperativ absolut exterior. Ci pentru că există dedicare şi pasiune si voinţă. Da, eşecurile le simţi mult mai acut. Înjuri zile întregi pentru că ţi-a fost rău la un examen, iar nota va fi probabil pe măsură. E riscant să te dedici unor chestiuni care, de la un punct, nu mai depind de voinţa ta. Vei fi zdruncinat şi lucrurile pot oricând să apară într-o altă lumină. Merită? La dracu, da!! Pentru că eşti fericit că eşti student din cu totul alt motiv decât ceilalţi. Pentru că poţi fi mândru de tine, pentru că poţi fi mândru ce faci. Şi la vârsta mea e foarte important. Să ştiu că am făcut alegerea potrivită, să ştiu că am viitor, să ştiu că se caută şi se încurajează pasiunea. Asta înseamnă pentru mine să încerc să fiu de nota 10.

O companie de aviaţie nu mă va premia pentru asta? Foarte bine, mă voi premia eu, mă va premia viitorul. Dacă permit să fiu comparată cu nişte oameni care văd lucrurile cu totul diferit? Nu. Nu pentru că sunt ei proşti, nu pentru că nu sunt ei ceea ce sunt eu. Ci pentru că, fix în domeniul acesta, eu nu consider că am ceva în comun cu ei. Pentru că am ales să fac lucrurile altfel, cum le-am simţit eu. La fel cum au ales şi ei – căci ştiu că nu toţi cu 5 pe linie sunt proşti; pot fi la fel de bine dezinteresaţi. Dar să nu se facă din asta o virtute în defavoarea celor ca mine. Să se accepte că valorile ar trebui să fie valori, indiferent de finalitate. Nu mi se pare întâmplător că mă bucur de respectul şi celor cu note de 10, dar şi al celor cu note medii, de trecere sau de picat. Asta spune multe despre cei ca mine, care nu sunt destul de „isteţi”.

Arana

PS: mâine termin sesiunea… şi revin. Perioada asta a fost mult prea furtunoasă pentru a-mi putea focaliza atenţia în mai multe locuri. Însă lucrurile reintră în normal, până la următorul eveniment ce-mi va solicita întreaga concentrare… sunt tipicară şi perfecţionistă. De cele mai multe ori, îmi iese.

Publicitate