Locul pe care il ocupa muzica in viata mea nu constituie niciun secret pentru cunoscutii mei. Muzica la care raspund e poate putin mai dificil de definit sau de explicat. Totusi, in evolutia mea muzicala au existat cateva formatii care m-au marcat si care m-au facut sa avansez pe treptele acestui gen. Una din aceste formatii e Moonspell. Portughezii creeaza cum putini reusesc, iar albumele scoase de ei de-a lungul anilor adapostesc o atmosfera incredibila, condimentata cu multa daruire, cu o voce incredibila, cu accente gothic metal amestecate cu diverse influente. Desi in ultimul an – mai ales – am inceput sa ma departez tot mai mult de aceasta ramura, vestea ca vin in Bucuresti si ca am ocazia sa ii vad m-a bucurat. Asa ca aseara am fost prezenta la Amfiteatrul Mihai Eminescu pentru a trai o experienta concertistica incredibila.
Trupele de deschidere au fost Sincarnate si Indian Fall. Despre primii am mai vorbit, asa ca nu ii mai prezint. M-am bucurat cand am auzit ca vor deschide pentru Moonspell, pentru ca meritau acest lucru pentru evolutia spectaculoasa pe care au avut-o anul acesta. Aseara insa cineva n-a tinut cu ei, au fost putin sabotati pe sunet, au fost mai inchisi decat cum ii stiam eu, iar publicul a fost si el foarte rece. Era de asteptat cumva, dar sper ca a fost o experienta din care au avut ce sa invete si ca atmosfera rece nu i-a intristat. Pe cei de la Indian Fall ii vanez de multa vreme. Acum insa imi pare oarecum rau ca trebuie sa spun ca am fost dezamagita. E drept ca sunetul nu i-a ajutat, insa parca nici ei nu au fost ce speram. Muzica e oarecum monotona, un death melodic fara prea multa originalitate – si asta fata de ce auzisem despre si cu ei. Poate a fost totusi doar o seara nepotrivita. Cu toate acestea nu as fi ales alte trupe sa deschida concertul, asa ca un mare plus pentru organizatori.
Concertul incepuse fix la ora 19.00 asa cum frumos ne informau afisele si biletele. Totul a decurs perfect. Cam la 20.50 a inceput asteptarea finala. Trupele din deschidere terminasera, oamenii de la echipa celor din Moonspell facusera deja ultimele verificari si ajustari la instrumente, luminile au fost si ele pentru o ultima data incercate, publicul era tot mai agitat si mai numeros, fotografii se strangeau pentru cele 3 piese la care aveau dreptul, iar eu cu indoiala si cu nerabdare in acelasi timp, ma tineam de gard, priveam in gol, prin scena, prin oameni, prin timp, incercand sa anticipez ce va urma. Nu am reusit insa nicio secunda sa-mi imaginez ce trairi profunde imi va darui aceasta minunata trupa. Desi pare ca ma folosesc in mod gratuit de epitete, va asigur ca nu e cazul. Va asigur ca ce am simtit aseara am mai simtit doar anul trecut la My Dying Bride. Senzatia de detasare de absolut orice in afara de muzica aceea si existenta mea in cadrul muzicii e senzatia suprema pe care ti-o poate oferi un concert. E unul din acele momente care ma fac sa apreciez la un si mai inalt nivel muzica, sa inteleg mai mult de ce simt mereu ca e facuta pentru mine si eu pentru ea, de ce muzica poate insemna atat de multe lucruri nu doar nistre instrumente si niste note. O ora jumate de cantat – cu tot cu bis – a fost o ora jumate de perindat prin amintiri si vise, de trecut intr-un timp pe care credeam ca l-am pierdut, de trait muzica la intensitate maxima. Am plecat de acolo cu sufletul colorat in alta nuanta, cu mintea calma, cu un zambet de satisfactie ce il regasesti doar in bucuriile intamplatoare ale vietii. Nu, nu exagerez. Am facut dragoste cu muzica. Atat.
Pe plan obiectiv, organizarea a fost foarte buna. Sunetul a fost incredibil – in sfarsit nu s-a macelarit o trupa, cum au patit atatea altele. Setlistul la randul lui variat si echilibrat, trecand prin hituri si prin albumele importante, imbinand atat piese noi cat si piese vechi. Desi Moonspell nu au trecut inca in boala trupelor care esueaza lamentabil cu noile albume – si sper sa nici nu faca asta – a fost placut sa auzi un Wolfshade, un Nocturna, un Mefisto. Sa mai zic de Fullmoon Madness? Sa mai zic ca luna – cea adevarata – era aproape plina si veghea scena printre nori? La aceasta din urma piesa a fost si un eveniment bizar. Aparent au cazut luminile, insa lucrurile s-au potrivit atat de bine incat eu una eram ferm convinsa ca a fost regizat. Sa il vezi pe Ribeiro aparand cu o frontala si batand frenetic in tobe – da! – nu e un lucru care sa nu-ti inspire macar momentan o stare cu totul aparte, de frenezie si nebunie a trairii muzicii. La bis s-au lasat asteptati, iar Ribeiro s-a intors cu o mantie rosie. La From Lowering Skies a inlocuit-o cu un steag al tarisoarei noastre, pe care cineva i-l adusese din public. Iar de incheiat, au incheiat – cum altfel? – cu Alma Mater. Iar pentru mine – cu un mic cadou: setlistul.
Si asa a mai trecut un concert… am plecat de la Amfiteatru cu o betie in mine. O doza de energie si de fericire de care aveam nevoie ca de aer. O impulsionare pentru ceea ce ma asteapta urmatoarele saptamani, o frantura de frumusete si de arta care cu siguranta imi va ramane intiparita in memorie si afectivitate. O seara superba, vrajita de luna.
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 