Conversaţie. Înţelegere. Încredere

În ciuda felului rapid în care am ajuns să „comunicăm”, a mesajelor cât mai succinte şi mai lipsite de substrat, nu se poate trăi fără conversaţie şi fără încrederea din spatele unei discuţii. Nimic nu se compară cu o descărcare faţă de un prieten, faţă de un om care nu doar te aude, dar te şi înţelege, îţi percepe trăirile şi le dă un sens. Căci de multe ori lucrurile nu se pot clarifica, până nu le exteriorizăm. Totuşi de unde provine încrederea, care sunt limitele ei sau de câte ori trebuie să îţi fie înşelată până să ajungi să o pierzi sunt nişte realităţi incontestabile, nişte probleme cu care fiecare se confruntă la un moment dat.

Niciodată nu voi fi îndeajuns de obişnuită cu oamenii care au puterea să se destăinuie unui om pe care nu îl cunosc. Să schimbi câteva formalităţi cu cineva, iar cu prima ocazie să poţi să îi vorbeşti deschis este o calitate. Însă sunt oarecum convinsă că e şi o calitate a interlocutorului. Cu riscul de a părea vanitoasă, am fost mereu un punct de atracţie pentru diverse persoane, cât se poate de străine. Oamenii aparent se simt în siguranţă în preajma mea şi se pot deschide înaintea mea. Nu pot spune că reciproca e valabilă; probabil asta are un rol important. Faptul că las oamenii să vorbească,  rămânând eu destul de retrasă. E greu uneori, să simţi nevoia la rândul tău să turui vrute si nevrute, dar să nu ai cu adevărat puterea de a face asta. Pentru că fie ai nevoie de mult mai multă siguranţă oferită de interlocutor – care se câştigă de multe ori într-un timp îndelungat – fie respectivul om nu se află pe acelaşi palier sentimental ca şi tine. Astfel, deşi pe el nu îl deranjează o oarecare discordanţă ce există între tine şi el, tu nu poţi trece peste acest  zid.

Mă gândesc că zidurile în comunicare sunt extrem de dese. Timpul e presant. Nu e suficient pentru şuete, pentru cunoştinţe, pentru o evoluţie înceată şi firească. Epoca vitezei mi se pare repulsivă, din perspectiva aceasta. Cât de greu poate fi uneori să spui ceva simplu, doar pentru că ai uitat cum e să nu fi grăbit sau să nu fi obligat să spui acel lucru. Conversaţiile banale sunt oare doar atât? Nu ar trebui de fapt să fie un soi de preludiu pentru comunicare? Şi apoi, mi se pare la fel de dificil şi să porţi o discuţie banală. Fără implicaţii ce ar solicita prea multă gândire si frământare, însă având totuşi o semnificaţie. Să poţi vorbi despre o carte. Sau un album. Doar de dragul de a descoperi ceva împreună, nu doar de a te lăuda cu descoperirea. Din micile lucruri se ajunge la marile destăinuiri. Cartea a însemnat ceva pentru tine, de exemplu, şi ai vrea să areţi asta şi celuilalt. Însă dacă urechile lui sunt presate de timp, cum l-ai putea conduce în universul trecutului tău, în momentul declanşat de carte, în amintirea născută dintr-un simplu cuvânt. Nu e niciodată banal să fii simplu.

Onestitatea, deşi sună atât de desuet, are cel mai important rol în toată treaba asta. Fără a face paradă de sentimente diverse, e necesar pentru a avea parte de încredere să fii onest. Şi asta înseamnă să poţi să îi opreşti pălăvrăgeala aceluia care te deranjează, să îl încurajezi pe cel ce are nevoie de aşa ceva. În primul rând însă e onestitatea cu noi înşine. De ce si pe cine ascultăm. Există vreun interes, vreo urmare, sau e simpla dorinţă de a nu fi singur. De a nu fi izolat. De a fi pătruns în lumea cuiva – ca dovadă supremă a încrederii, a ideii de împărţire a sinelui.

Să poţi interveni în frământările altuia, să ţi se confere puterea ascultătorului sunt merite. Nu personale, ci izvorâte din personalitatea ta. Formată de-a lungul timpului, clădită sau nu, dorită sau doar întâmplată. Unele lucruri nu ţi le poţi explica prin câteva cuvinte. Sunt procese complexe, adevărate fenomene ale comportamentului şi ale conştiinţei. Transmitem semnale, e clar. Ele nu sunt controlate, nu sunt voite de noi, tocmai de aceea oferă sau nu încredere. Manifestări interioare împărţite celor din jur. Doar ca timpul nu ne mai permite luxul de a le observa. Încrederea e înşelată, primează interesele personale – mereu se găseşte câte unul – ipocrizia sau duplicitatea apar ca atuuri ale celui descurcăreţ. A te descurca e diametral opus ideii de a reuşi, de a urma o cale măcar bazată pe oareşice principii, dacă nu clădită pe acestea. Mai miră pe cineva că atâţia şi atâţia oameni nu sunt în stare să se exprime? Nu susţin o vină colectivă, nu am o conştiinţă colectivă de fapt. A nu aparţine începe să mi se pară o virtute, o modalitate de exprimare. A fi ca ceilalţi, asimilat reprezintă tot mai mult o negare a personalităţii, a cunoaşterii, o recunoaşterii altor oameni.

Aşadar, mai comunicăm? În cine mai avem încredere şi de ce? Unde e punctul în care se întâlnesc exteriorul cu ceea ce oferim acestuia?  De ce să taci atunci când eşti sigur că ai dreptate? Scuze se găsesc peste tot, mai greu se acceptă însă realitatea ca atare. Dar orişicum, realitatea ca atare e pentru cei slabi, sau comozi, sau asimilaţi, sau cum vreţi sa le spuneţi. Să îndrăzneşti să vezi măsura lumii prin ochii proprii. Unde ochi înseamnă om…

Arana

Publicitate

Simt elitist – extreme elitiste

„Eu zic ca majoritatea ar trebui sa decida”

-de cate ori aud replica asta, ceva explodeaza. Cum adica domnule, bazat pe ce? Bun, nu am chef si dispozitie in a intra in vesnica polemica democratie vs absolutism – pt ca in sine, au fost niste experimente politice, unul doar mai putin esuat decat celalalt si impus ca atare ca fiind cea mai buna solutie. Ce ma deranjeaza pe mine e ca principiul democratic se aplica peste tot. Oriunde. In orice domeniu. La orice ora. Nu vad absolut nicio justificare pentru care trebuie sa inghit n statistici conform carora ma incadrez, de ex, intr-o generatie de inculti, analfabeti, amatori de cluburi de 2 lei, cu haine kitch, cu biblioteca formata din reviste glossy, cu principala ocupatie statul degeaba si/sau televizorul etc etc. Probabil cunoaste toata lumea statisticile de genul si veridicitatea lor. La un moment dat am ajuns sa ma satur de a fi incadrata pe nedrept in diverse categorii. Bine, fac parte din fumatorii sub 25 ani, de ex. Dar asta nu inseamna ca simt un sentiment de altruism fata de „co-categoristii” mei.

In ceea ce ma priveste societatea si majoritatea sunt de regula niste rebuturi. Nicaieri in istorie masele nu au reprezentat altceva decat o unealta ametita a diversilor – fie ca diversul era om politic, dictator, Biserica sau orice altceva. Da-i paine si circ si l-ai rezolvat. Romanii au intuit asta. Astazi se stie acest fapt. Doar ca azi majoritatea se considera elita. Ceva la un moment dat s-a rupt, odata cu principiul democratic, si s-a ajuns la a iconiza niste oameni care pana nu de mult nu reprezentau altceva decat niste robotei in mainile sortii – soarta in acest caz fiind puterea (sub orice forma vreti voi). Prin absurd inteleg „importanta” democratiei. In concret insa, replica de la inceput imi da tot mai multe momente de indignare si iritare. Unde e un grup e si o majoritate, si evident niste „exclusi” – problema e ca tocmai exclusii gandesc si se lasa prada ideilor. Ceilalti nu fac decat sa adere la ceva frumos si impodobit, apetisant, tocmai pe placul lipsei de gandire si profunzime. Oriunde isi pune majoritatea amprenta se inregistreaza un regres, cel mult o stationare intr-un punct mort. Nu exista revelatii decat la nivel de individ. Nu exista idei si concepte decat la nivel de intelect, la nivel de intelect elitist, daca vreti. Insa, aproape inevitabil, se cade in extrema in care subsemnata se gaseste – ignoranta fata de majoritate incepe sa se dezvolte intr-un dispret, de multe ori dus la extrem; senzatia de independenta fata de doctrina majoritara devine incet incet o necesitate, un fel de aer pentru intelect. Ajungem sa ne detasam si sa respingem orice are o participatie larga, doar pentru acest motiv. La un moment dat se pierde esenta din tot ce inseamna aderenta maselor. Cateodata ne scapa printre degete idei ce poate, intr-o minte ceva mai libera, ar fi dus la o revelatie. Se creeaza cercuri peste cercuri, tot mai stramte si mai zidite. De la elogiul maselor apare tendinta de elogiu, pe nedrept, al elitelor – care pe nevazute se transforma doar intr-o contra, fara idei, fara baze, fara ceva concret care sa-i caracterizeze. Nu va duce asta doar la o noua majoritate, de care altii vor simti nevoia sa se desprinda?

Apare un cerc vicios… un cerc inutil. Pana la urma, ce e mai rau? Sa fii un majoritar inexistent, o papusa ca atatea altele, sau un extremist mizantrop, pentru care singurul scop a ramas opozitia, indiferent pe ce se cladeste ea…

Arana