Noapte de Marquez

Motto:

Nici un nebun nu e nebun dacă eşti de acord cu raţiunile lui (Marquez)

Azi noapte am suferit de insomnie – albă şi lucidă. Mi-am petrecut jumătate de noapte stând în pat, cu laptopul în braţe, citind Despre dragoste şi alţi demoni. Nu m-am oprit până nu am încheiat. Aproape simultan am rămas şi fără baterie, iar încărcătorul era departe. Oarecum vrăjită, somnul s-a hotărât să mă acapareze; poate şi pentru că tema mea de gândire suferise o novaţie, de la realul apăsător la imaginarul lui Marquez.

Am apucat să citesc unele păreri pe ici şi colo, suficiente cât să îmi confirme că mulţi au rămas cu povestea de dragoste. Nu o neg. Nici măcar nu vreau să susţin că nu e în prim-plan, sau că sunt extrem de multe lucruri care o acaparează. Dar pot susţine, pot crede că autorul urmăreşte cu totul altceva. Nu are cum să îmi scape sfidarea credinţei. Ori critica adusă „cuceririi” Americii Latine. Un melanj între credinţe tradiţionale, indiene sau africane, si credinţa epocii noastre, mult mai condamnabilă din perspectiva romanului. O credinţă pe care rând pe rând diverse personaje o pierd şi o recâştigă, ce atrage după ea o lume plină de prejudecăţi şi de intoleranţă. Purificarea nu e altceva decât o crimă. Efectele exorcizării, Inchiziţia, credinţa absurdă îmbrăţişată de diverşi fanatici e condamnată aproape făţiş. Toate acestea însă sunt foarte bine mascate. Sub umbra unei poveşti interzise, poţi avea curajul să desfiinţezi orice mit, căci nimic nu contează.

Titlul o sugerează extrem de clar. Dragostea – element central, primordial aş spune. Şi alţi demoni. Doar că nu e vorba despre demonii presupuşi ce  o bântuie pe tânăra eroină, cât despre orice alt viciu ori obsesie ce poate acapara un om. Nu exista personaj fără slăbiciune. Nu există imunitate la tot ceea ce e omenesc, fie că eşti sclav, episcop, medic, bibliotecar. Lucrurile interzise sunt atrăgătoare nu prin ceea ce reprezintă ele intrinsec, ci prin valoarea primită prin efectul interzicerii. Un lucrul negat primeşte mult mai multă materialitate şi exercită o forţă mult mai puternică decât unul caracteristic existenţei zilnice. Nu avem aici de-a face cu o iubire telenovelistică – cum citisem într-un comentariu – iar a afirma aşa ceva mi se pare cel puţin condamnabil. Marquez recurge la o legendă. Simplă şi întâlnită în diverse mituri. Pe care o imprimă cu personalitatea sa, cu capacitatea lui unică de a face să pară naturale lucrurile ireale, de a imprima orice operă cu un farmec de magie. Nu se poate compara ce se întâmplă în acest miniroman cu influenţele magice din Un veac de singurătate, de exemplu. Însă dimensiunile reduse nu sunt un criteriu – obiectiv ori subiectiv – de denigrare a unui roman. Pe care îl poţi privi din atâtea ughiuri. Din care poţi alege acele părţi care să îţi satisfacă pofta de literatură, ori pe cea de poveţi demult spuse, ori pofta de un vis.

Cartea e oarecum eterică. O apariţie fulgerătoare, un scurt moment de lumină şi apoi înapoi în lumea reală. Nu merge citită în episoade, căci totul e legat şi provine oarecum din exterior. Anticipaţia e aproape inexistentă, ca tehnică de sine stătoare. Însă fluenţa povestirii, aparenta simplitate a stilului, lipsa de preţiozitate sunt toate pentru o lectură continuă. Revelaţiile nu apar pe parcurs, ci în momentul în care se închide cercul. Povestea vine de nicăieri şi se îndreaptă înspre legendă. Nu oferă explicaţii ori detalii. Nu încearcă să explice evoluţia unuia sau altuia dintre personaje. Sunt extrem de puţine privirile retrospective, clarificările asupra istoriei. Se lasă o libertate foarte mare cititorului, libertate de care eu nu am profitat. Pentru că am luat totul ca atare.

Aproape că nu m-a şocat, nu m-a fascinat, nu m-a făcut să îmi pun întrebări. Totul e extrem de clar – în ciuda evidentului că nu se vrea a fi real. Este o dovadă a măiestriei lui Marguez, a posibilităţii lui de a imprima autosuficienţei unui roman farmecul necunoscutului. O carte fermecătoare, o evadare, o porţie de magie. O cură de literară.

Arana

Publicitate

Dragoste si holera. Inca o descalificare a filmului.

Cam acum un an l-am descoperit pe Marquez. Poate putin cam tarziu, dar nu e relevant. Cele doua carti citite atunci – Un veac de singuratate si Dragoste in vremea holerei – mi-au schimbat perceptia asupra Americii Latine si asupra literaturii de acolo. Marquez este un scriitor genial – fara a exagera catusi de putin. Ca orice scriitor de asemenea factura insa, a ajuns la publicul larg si, inevitabil, la Hollywood. Fix cu Dragoste in vremea holerei...

Sa scriu chiar si o mini cronica a cartii e destul de greu. Pentru ca e roman personal. Ce surprinde insa, pe tot parcursul, e importanta data esentei. Totul e interpretabil si totul trece prin filtrul cititorului. Poti sa te limitezi la povestea de dragoste si la faptele simple, la subiectul aparent banal si cliseic – si atunci sa faci un film la hollywood, sau poti sa treci dincolo de astea. Si atunci poate intelegi ca Marquez e dincolo de timp si spatiu, ca personajele lui nu rezida in fizic ci in puterea si viata interioara, ca pentru ele dilema mortii nu e cea a tragicului ci trecerea in eternitate a vietii. La Marquez nu exista moarte, doar continuare. Nu gasesti durerea de a fi murit, ci tristetea frumoasa a vietii dincolo de timp. Este perfecta analogia dragoste-moarte, boala spiritului mai crunta decat boala corpului. Dragostea nu e sentimentul superficial al devotamentului, ci e tocmai devotamentul intrinsec existentei umane. Dincolo de o pasiune ce se poate revela oricui, Florentino Arizo traieste in afara propriei constiinte. Traieste prin tot ce respira si prin tot ce, prin natura, incorporeaza ciclul viata-iubire-moarte. Holera e metafora esentiala a romanului – fiecare personaj o vede si o interpreteaza pentru sine. Juvenal Urbino a alungat candva holera din oras. Florentino si Fermina cred, la timpuri diferite si esentiale in desfasurarea actiunii, ca sufera de holera. Finalul ii ingroapa in uitarea holerei, pentru ca, in esenta, doar invingand viata reusesc sa traiasca pentru ei.

Filmul pe de alta parte se rezuma la actiune. Prezinta extrem de fidel faptele. Insa, domnilor, nu s-a inteles inca imposibilitatea de a ecraniza romane precum acesta? Intr-un film vei ramane strict cu firul narativ – care fara esenta si introspectia cartii este superficial si degeaba. Nu iti ofera nicio satisfactie un asemenea film. Singurul lui merit a fost ca mi-a reamintit cat de imposibil de interpretat si analizat e cartea asta. Cat de mult face ea apel la constiinta si spirit, cat de mult il provoaca pe cititor sa vada dincolo de fapte, sa caute in el raspunsul la dilemele personajelor. Si apoi, filmul e film – cum sa alegi o actrita urata sa o interpreteze pe Fermina? Cum sa pui un om atat de fad si de fals in acelasi timp in rolul lui Daza? Cine le-a dat dreptul sa insiste atat pe aventurile sexuale ale lui Florentino? Inca o data mi se confirma ca oamenii care fac ecranizari sunt orbiti de iluzia castigului. Sunt in stare sa denigreze orice in goana lor dupa o reusita financiara. Doar ca de data asta cred ca nici macar atat nu le iese. Imi inchipui ce impact nefericit are filmul asupra unui om care nu a citit cartea. Totusi, ma gandesc ca asa va mai scuti cativa incapabili de o lectura imposibila. Pentru ca, concluzionand, filmul fix asta reprezinta – cum ar percepe cartea un om mediu spre sub-mediu (ca inteligenta, cultura, spiritualitate etc etc) ; vreau sa sper ca oamenii care doreau sa citeasca romanul nu au vazut filmul, sau daca l-au vazut, nu i-au acordat importanta. Pentru ca in lipsa romanului, ramane un film de duzina ce surprinde intr-un mod banal o epoca si o poveste prea putin colorata.

Ma intreb, in final, la cine sa fac apel sa nu se mai macelareasca romanele? Inca o data, atitudinea mea extremista striga: ar trebui interzise ecranizarile!

Arana