Am o mare problemă cu ecranizările, iar asta se vede pe blogul meu. De multe ori le urmăresc din masochism, să văd cum s-a mai măcelărit o carte. Mereu am auzit că s-ar putea să fie şi invers, dar până acum nu ştiu dacă am întânlit vreun caz.
Recviem pentru un vis, filmul din 2002, a fost multă vreme unul din filmele mele preferate. L-am recomandat în stânga şi în dreapta, căci mă marcase, dar apreciasem nu doar mesajul foarte puternic ci mai ales felul în care e transmis. Imagini puternice, scurte, de intensitate maximă, o coloană sonoră excepţională, joc actoricesc desăvârşit în unele cazuri. Cam toate ingredientele pentru un film reuşit, care se remarcă şi prin faptul că nu urmăreşte clişee, nu te forţează să fii de acord cu el, dimpotrivă îmbie intr-un mod ciudat la libertate, la alegere, insistând ce-i drept pe consecinţele negative. Am fost fascinată şi de poveste – trebuie să recunosc – de modul în care dependenţa poate distruge mişeleşte, de felul laş în care un toxicoman va fi subjugat realităţii sale. Regizorul Darren Aronofsky a mers la limită cu acest film, s-a axat mult pe puterea viselor şi a imaginaţiei şi a ştiut să se joace cu tehnologia şi cu posibilităţile oferite de peliculă. Este un film foarte vizual, unde ajungi – cam ca bătrâna Sara Goldfarb – atras în ecran, în poveste, simţindu-te la rândul tău mic, nesemnificativ, răpus de forţa realităţii.
Recunosc, când am văzut filmul (şi revăzut imediat după, cam acum 5 ani presupun) nu ştiam de carte, dar am aflat la un moment dat de pe imdb, întrucăt Hubert Selby Jr – autorul – e şi scenarist. Doar acum am pus mâna pe carte complet întâmplător şi am dat să o citesc, extrem de entuziasmată. De la primele pagini însă mi-am dat seama că voi fi complet dezamăgită. Şi nu de film. Am fost surpinsă oarecum de cât de fidel a rămas filmul cărţii, dar nici nu era greu. Literatura trebuie să ofere mai mult decât o imagine şi în mod cert mai mult decât o înşiruire de evenimente. Stilul e leneş şi obositor, limbajul exagerat şi complet nepotrivit atmosferei, autorul pare să insiste să ofere veridicitate şi realism extrem unui sinistru episod din viaţa a câtorva oameni. Legăturile dintre ei par false – şi nu în sensul de sunt false pentru că îi leagă drogurile – ci tocmai acest liant nu e veridic, în carte. Cartea e efectiv lipsită de profunzime şi pare a fi necizelată, neterminată. Ca şi cum e doar o schiţă – cu scenele şi replicile – pentru ceva ce urmează să fie dezvoltat cât de curând. Este frustrant cât potenţial are, cât de mult s-ar fi putut jongla cu psihologia personajelor şi cu eurile acestora. E un tărâm perfect pentru a crea un univers cu adevărat macabru şi tulburător, care ar fi fost imposibil de transpus în imagini. Autorului însă parcă îi vine greu să se joace şi să exploreze. Totul e forţat, de la scenele în care tinerii se droghează, până la tratamentul lui Sara ori aventurile dubioase ale lui Marion. Cartea rămâne la un stadiu naiv, insuficient pentru a cuprinde imensitatea temei pe care are curaj să o abordeze.
Mi-e cât se poate de clar că nu e doar o întâmplare fericită – mai degrabă nefericită – că în acest caz cartea a fost sfărâmată. Nu ştiu dacă literatura poate învinge mereu, par să fie unele aspecte unde avantajele filmului sunt de necontestat. Tocmai pentru că are acele lipsuri cartea, filmul a reuşit să fie net superior. Acolo unde cuvintele au fost prea puţine, imaginile au reuşit să încropească senzaţiile şi trăirile imposibil de transmis în două rânduri scrise neglijent. Desigur, meritul regizorului este imens. Sunt scene întregi care îmi apar extrem de clare, chiar după atâta timp, pe când sunt aproape sigură că dacă nu exista filmul nici măcar nu terminam romanul. Este sec şi mort. Nu poţi să transmiţi un mesaj, o idee, un gând cât timp nu crezi în forţa lui şi nu te străduieşti să îl înfăţişezi ca fiind firesc, indispensabil creaţiei tale. Aronofsky fix asta face: e sincer şi duce până la capăt grotescul, îmbrăţişând din plin estetica urâtului. La Selby e doar urâtul, partea de estetic fiind pierdută undeva pe drum, fie într-un cotlon al gândirii autorului, fie nici măcar nu a existat.
Mă încearcă un sentiment apropiat furiei la adresa celor ce scriu doar aşa, să fie scris, fără pasiune, fără să creadă în creaţia lor. Ca şi cum un autor s-ar putea desprinde de ceea ce a relizat, ca şi cum nu ar trebui să fie definit prin opera sa. Şi nu mă refer la a indentifica un romancier cu subiectul romanelor sale, ci cu existenţa lor. Să ştii că simţi când îl citeşti. Să ştii că poţi avea încredere în faptul că nu te va batjocori dacă te pierzi în opera lui. Că dincolo de a-ţi satisface o pasiune, te alegi şi cu altceva, nu citeşti de dragul de a citi, ci pentru ce îţi poate oferi cartea. Iar mie, cartea Recviem pentru un vis nu mi-a oferit nimic, doar un spectacol amator, pus în scenă de nişte oameni care nu au nici dăruire, nici talent, nici chef de muncă, un spectacol superficial şi aproape kitch. Nu ştiu dacă pot numi asta artă şi m-au deranjat referinţele critice, ce numeau cartea capodoperă. Aş vrea ca înainte să se arunce cu astfel de cuvinte să se înţeleagă că centrul artei literare nu îl reprezintă nicidecum acţiunea. Ori poate greşesc eu, nu am pretenţia de a deţine calităţile necesare să fac judecăţi de valoare, însă am pretenţia ca atunci când cineva etichetează o carte să nu jignească eventualii cititori. Am fost deranjată şi în alte rânduri de anumiţi autori ori cărţi, însă nu ştiu dacă până la antipatie. Regret doar că am început să pun şi filmul în altă lumină, că mi-am lăsat umbrită senzaţia pe care o aveam în legătură cu el şi am început să caut răspunsuri. Am renunţat totuşi când mi-am reamintit să ascult tema muzicală centrală. Chiar dacă poate are un rol chiar prea important în derularea filmului, chiar dacă sunt ferm convinsă că fără aceasta, soarta Recviemului ar fi fost probabil diferită, vă invit să o ascultaţi sau să o reascultaţi. Este năucitoare. (Lux Aeterna)
Recviem pentru un vis, Hubert Selby Jr., ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007
Arana
PS: Vedeţi şi Requiem for a Tower, care este o varianţă a piesei folosită într-un trailer pentru jocu The Two Towers, din seria Stăpânul Inelelor; cică ar fi fost folosită şi în traileruri pentru alte filme (ştiu de I am Legend) în orice caz este una din cele mai bune variante a piesei respective, din câte am ascultat (şi sunt destule), evident exceptând cea originală.
Arana's world under a picture of frenzy 