Eh, da…

Nu ştiu dacă s-a terminat vacanţa. Măririle sunt abia pe 16 si 20 septembrie, deci mai am incă 2 săptămâni. În interior însă m-am golit de timp şi vis. De când mă ştiu, marea mi-a provocat nişte sentimente extrem de intense, continuate şi crescute mult după revenire. Nu am o explicaţie pentru asta, nu sunt nici măcar o fire romantică ori siropoasă. Sunt însă obsedată de libertate şi alte valori pe care alţii mi le iau în derâdere, pe care oamenii le calcă în picioare pentru că nu sunt moderne, ba mai mult ar părea lipsite de sens. Dincolo de noncomformismul meu, am o latură conservatoare. Oscilez între extreme şi poate pentru aceasta îmbrăţişez marea, pe care o pot identifica până la ultima picătură cu propria-mi personalitate.

Am ajuns luni noapte înapoi în Bucureşti şi acum acasă în Tîrgu Mureş. M-am reconectat lent la lume, am continuat să citesc – căci dacă ar fi să fac o cronică a ultimelor două săptămâni cam la cărţi s-ar opri în proporţie de 70% – şi m-am împotrivit ideii de curgere a timpului, de noi planuri, de acordat atenţie lucrurilor importante. Am încercat să caut totuşi idei pentru blog, să reînvii nişte chestii pe care le aveam în minte înainte de plecare, însă am eşuat lamentabil. Ce m-a determinat să scriu acum e un episod pe care trebuia să-l împărtăşesc.

Azi, pe tren, citeam Zătul de Tolstaia, urmărind cu coada ochiului nişte australieni aflaţi în dreapta mea. El citea un JJ Rousseau în spaniolă – am aflat apoi că e de fapt argentinian, iar ea Khaled Hosseini – A Thousand Splendid Suns. Era foarte fascinată şi se întrerupea doar să îi mai spună prietenului ei cât de mult îi place cartea, how great this book is. Dincolo de Sinaia, au început să se agite crezând că e deja Braşov şi cum eram singura pe fază care puteam să îi şi fac să înţeleagă că mai e ceva, am scos botul din cartea-mi şi le-am zis că there is still about half an hour until Braşov. Eh atât i-a trebuit ca fără să ştiu cum, spunănd că da obişnuiesc să citesc în engleză, să mă trezesc cu cartea ei în braţe, semnată şi dăruită pentru că nu vrea să o mai care după ea. El era dezamăgit că trebuie să găsească pe cineva care citeşte spaniolă, după ce eu i-am spus că mă descurc la nivel de începător.

E ciudat că prima mea experienţă cu Hosseini n-a fost prea plăcută şi am fost cam dezamăgită. Şi nu ştiu cât de dispusă eram să îi mai acord o nouă şansă curând. Aparent a venit el după mine, pentru că nu pot să neg că entuziasmul australiencei m-a molipsit. Am pus-o la păstrare, la aşteptare, căci în Bucureşti fiind, mi-am înfrânt lenea pentru o vizită la Cărtureşti. Şi mi-am luat şi JN de ieri căci am observat că era Romanul adolescentului miop, pe care l-am ratat total şi am hotărât mai bine mai târziu. Nu vreau să comentez colecţiile de la Adevărul şi de la Jurnalul Naţional, discuţiile pro şi contra pe marginea lor sunt interminabile; ca să fiu sinceră mă tăvălesc de râs la reclamele celor de la Adevărul, care au ales o metodă foarte superficială de a se promova. Oricum, nu asta contează pentru mine şi nu văd de ce aş porni o cruciadă de principiu împotriva a ceva ce, mai mult sau mai puţin, îmi poate fi de folos. Oricum, nu mă deranjează, ori mai bine spus nu ma afectează, dincolo de un uşor snobism ce mă încearcă.

Urmează, mâine sper, o trecere în revistă a Maestrului şi a Margaretei – care m-a făcut să nu mai cred că pot participa la concursul celor de la Nemira, cu personaje necurate, căci pe de o parte aş fi influenţată de ce am citit, pe de altă parte cum să poţi să ridici privirea spre un tărâm unde s-a scris o capodoperă?…

Arana

LE: M-am luat cu visatul şi am uitat că vroiam să vă arăt o vacanţă şi un sfărşit de vacanţă, în imagini.

(zâmbetul nu e pentru poză… nu ştiam că mi se face poză – de obicei dacă ştiu ori mă strâmb ori îmi acopăr faţa)

Publicitate

Zmeie prabusite (K. Hosseini – Vanatorii de zmeie)

Poate ar trebui sa fiu mai femeie, o fiinta mai moale si mai impresionabila. Poate ar trebui sa fiu miloasa, sa vad tragedia umana nu doar in marile framantari si ci in marile coincidente, poate ar trebui sa inteleg ca marile carti nu trebuie sa ma intoarca pe toate partile. Insa nu sunt toate acestea si acel poate e imposibil de infaptuit. De acea, desi o oarecare valoare exista in Vanatorii de zmeie, per ansamblu scriu prima data despre o carte pe care nu o recomand si care nu m-a atins. Totusi, o carte care m-a obligat sa o citesc pana la capat, sa ii vad deznodamantul desi il anticipam, sa ma tin de ea desi eram aproape dezgustata de intorsura siropoasa pe care o primea povestea.

Cartea incepe frumos. Infatiseaza o lume prea putin cunoscuta noua, un Afghanistan al monarhiei, o civilizatie si cultura altfel decat ale noastre, dar probabil mult mai puternice si mai fascinante. O prietenie nu tocmai conforma societatii inchise care este Kabulul, intre Amir si Hassan (fiul servitorului), ne este infatisata intr-un mod frumos, aproape poetic, intr-o lume a copilariei care nu poate lasa niciun cititor rece. Totul se rupe insa la momentul tradarii, o tradare stupida, de copii, care ajunge sa capete proportii inimaginabile; aici dau totusi vina si pe societatea deschisa in care traim, intrucat empatia cu faptele din roman mi-a fost imposibila. Si dincolo de lipsa de credibilitate si de nota dramatica a faptelor, totul incepe sa se lungeasca pe mai mult de un sfert de veac, cu intorsaturi de situatie mai previzibile decat seceta din iulie. Amir si tatal sau emigreaza, batranul Baba (tatal) moare tragic, nu inainte insa de a asigura viitorul fiului sau. Evident, desi in SUA, vechile obiceiuri se pastreaza asa ca avem de-a face si cu o petire si o nunta tipic afgane, cat se poate de deranjante pentru o infocata a libertatii, cum este subsemnata. Recunosc ca efectul este puternic, si ca cititor ai ceva trairi de stapanit in timp ce citesti cartea, insa din pacate totul abunda cu o poleiala cu iz de bollywood ce m-a cam tinut la dintanta emotional. Carevasazica, pe moment percepi si te infurii pe ce se intampla, insa cateva pagini mai incolo un ditai atac la slabiciune te intoarce cu picioarele pe pamant, cu spranceana ridicata si cu un „de ce?” sarcastic pe varful buzelor.

Scriind doar cateva randuri imi dau seama din nou cat de usurica si catchy e cartea. Tin minte perfect tot ce se intampla, iar asta e deranjant. Multe carti pe care le-am adorat nu au reusit sa-si intipareasca actiunea in masura asta in mintea mea. Pe de alta parte de langa ele plecam cu o anumita stare, cu multe ganduri, cu diverse impresii. Vanatorii de zmeie pur si simplu nu mi-a oferit ce caut la literatura. As putea continua scriind despre actiune, despre personaje, despre conflictele culturale. Sau chiar mai departe, sa il descriu pe Assef un copil si, mai tarziu, un activist bolnav. Sau despre impactul pe care l-a avut caderea monarhiei si apoi cucerirea talibanilor in Afghanistan. Despre socantul cartii, caci exista scene, momente vadi socante, menite sa ingorzeasca naivul cititor. Intr-adevar, poate istoric vorbind nu stiam lucrurile astea. Cultural vorbind mi-a oferit cateva detalii cartea. Nu este insa suficient, pentru ca vreau sa cred ca nu imi caut cultura generala in literatura. Este doar ceva adiacent simtirii unei carti.

Vanatorii de zmeie ofera o lectura usoara, da, poate chiar o poveste frumoasa, insa nimic mai mult. Orice umbra de profunzime e distrusa prin dorinta vadita de a crea un produs care sa vanda. Si nici macar asta nu ar fi rau, caci si Murakami se vinde – asta doar ca sa se inteleaga ca nu caut literatura de nisa. Imi place sa explorez romane care ofera o alta perspectiva, care incearca sa profite de diversitate, caci de multe ori reusesc sa imi ofere mult mai multe decat un roman a carui actiune e intr-o societate leita cu a mea. Iar Vanatorii de Zmeie ar fi putut fi mult mai mult. Sunt aproape nervoasa pe Hosseini ca se lasa amagit de fascinatia vanzarii. Romanul are potential, la fel si autorul caci sunt cateva scene frumoase (printre care vanatoarea de zmei). Imaginatie si imprevizibil exista, ba chiar si personaje puternice, dar mi se pare ca Hosseini nu are destul curaj si destula creativitate. Fuge de un adevar alternativ pentru a se lasa prins in niste intrigi aproape stupide si intr-un lant cauze-efecte ce distruge orice posibila intrebare a cititorului, oferindu-i totul pe tava, cu detalii minutioase, inutile si respingatoare.

Nu am vazut filmul, desi sunt convinsa ca nu ofera nici mai mult nici mai putin decat romanul. Ba dimpotriva, poate chiar ar putea fi un film mai bun decat este ca roman, intrucat nu astept atatea de la cinematografie. Desi nu cred ca vreau, doza de romantism a fost prea mare si ma simt prea indulcita. Mi-e mila sa fiu ironica si rautacioasa vis a vis de un roman pe care l-am citit cap-coada cu o oarecare curiozitate. Repet insa, curiozitatea e strict efectul anticiparii si al atmosferi de ansamblu a romanului. Teoretic as zice ca nu recomand cartea, insa poate fi o experienta. Am mai citit si alte cronici si lumea avea alta reactie: erau mai emotionati, mai marcati, mai induiosati de poveste. Multi(e) au plans citindu-l. Deci nu neg ca personalitatea mea a avut un rol puternic in a respinge creatia lui Hosseini. Cert e ca ceva tot a fost acolo, caci in mod normal nu as pierde timp analizand ceva ce nu imi place si urmarind exact motivele acestei neplaceri.

In loc de concluzie, primele randuri ale romanului… randuri frumoase care mi-au promis mai mult decat mi-au oferit. Din nou, de ce?

La varsta de 12 ani, intr-o zi intunecata si rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. Tin minte momentul exact, cum stateam ghemuit dupa un perete daramat, de chirpici si fixam cu privirea aleea din apropierea golguletului inghetat. Se intampla cu mult timp in urma, dar, asa cum am aflat din proprie experienta, e gresit ce se spune despre trecut ca poti sa il ingropi. Pentru ca trecutul isi face drum spre lumina cu ghearele. Privind in urma, imi dau seama ca de douzeci si sase de ani incoace scrutez aleea aceea pustie.

Arana

daca totusi vrea cineva: Khaled Hosseini, Vanatorii de Zmeie, ed. Niculescu, 2008