Belphegor went down the Nile

Cum s-au obisnuit deja cei 4 cititori ai blogului meu, de cate ori promit ceva, revin cu totul altceva. Nu neaparat din vina mea, dar deja circumstantele mele atenuante par sa fie agravante. Asta si pentru ca situatia generala in care ma aflu nu este tocmai una fericita, cum se intampla multora problemele vin cu galeata (as putea zice butoiul de o tona…), nicidecum cate una sa ai timp de fiecare. Din fericire exista inca acele momente care fac posibila evadarea din cotidian – de data asta a fost un concert pe care desi il asteptam de cand s-a anuntat, imi era oarecum frica sa il si traiesc. Frica mi-a fost infirmata, iar sambata trecuta (6.09) am experimentat unul dintre cele mai puternice si incredibile concerte din viata mea.

Trupa pentru care ma pregateam de atata timp era Belphegor. Anul trecut, Hatework Fest 2 s-a anulat, desi trupele erau anuntate, iar biletele puse in vanzare. Am simtit o ciuda destul de mare, intrucat era deja a doua oara cand Belphegor nu ajungeau la un concert programat, iar sansele de a-i vedea in viitorul apropiat scadeau simtitor. Anul asta, cand au inceput anunturile, faceam glume cu diversi prieteni cum ca ii aduc iar pe Belphegor – prea putini credeam totusi in sansa asta. Iata ca glumele ni s-au confirmat, astfel incat austriecii urmau sa incerce, din nou, sa concerteze in Romania. Organizat de Hatework, un concert dedicat chestiunilor brutale, avea ca headlineri nume grele: Nile si Grave si Belph. Grave nu mi-au spus si nici nu imi vor spune nimic, prea traditional si old-school pentru gusturile mele. Nile nu ma deranjau, dar nici fana nu eram. Totusi… sambata lucrurile s-au schimbat.

Dupa ce am ratat trupele autohtone din deschidere, pe motiv ca se amana cu 2 ore dar de fapt nu se amana, am ajuns chiar cand incepea Amon Din, o trupa cel putin dubioasa prin nimicul pe care l-a exprimat pe scena. Un soi de death melodic cu ceva core in coada, care nu are nicio treaba cu preferintele mele muzicale, mai ales ca era aceeasi insiruire de tonalitati pe care o poti auzi la duzine de alte trupe care se orienteaza pe aceeasi directie. Dupa ei a urmat o pauza destul de indelungata, caci odata cu sosirea intarziata a celor de la Nile si Belph s-a impus golirea partiala a salii (Studio Martin) pentru a aduce inauntru sculele. Eu una mi-am ocupat un loc in fata, pe podium – cine cunoaste locul stie la ce ma refer, in rest e greu de explicat… ideea e ca eram in fata si mai sus fata de restul publicului ceea ce la dimensiunile mele conteaza enorm – si am asteptat cuminte si nerabdatoare. Belphegor au urcat pe scena, iar publicul s-a dezlantuit. Era destul de clar cine avea sa castige popularity award. Desi sunetul nu tocmai bun – am inteles ulterior ca e o chestiune intentioata; e drept ca pe cd au multe floricele si artificii, pe cand live sunt raw si bruti – spectacolul in sine a fost exceptional. Helmut si gasca au tinut in priza audienta, eu m-am ales cu o pana de la basist, insa concertul a fost mult prea scurt. Ma asteptam la mai mult, caci desi au cantat piese alese pe spranceana, nu au reusit sa ma extazieze. Pe moment da, pe moment simteam ca inima nu are cum sa-mi bata in ritmul bateriei, ca simturile mele nu au cum face fata exploziei de pe scena. Cand am iesit din multime eram aproape lesinata si cu un zambet imens pe fata. A fost totusi o experienta minunata.

Din considerentele expuse deja, am zis pas la Grave si am asteptat cuminte afara sa inceapa Nile. Intre timp, in fata nightlinerului, cei de la Nile erau foarte prietenosi cu fanii si discutau de la egal la egal cu oricine ii aborda. Acum parca imi pare rau ca nu am spus si eu ceva, insa nu aveam de unde sa stiu ce urmeaza. Fix la ora 1 noaptea au inceput. Si au sunat demential. Ca si Belph, s-au plimbat prin discografie, ne-au facut sa intelegem ca muzica lor e extraordinar de complexa, ca nu doar versurile sunt alambicate, ba dimpotriva. Versurile nu sunt nici pe departe cel mai important lucru la trupa asta. Incepand de la bateria executata perfect, in forta, cu vitalitate, cu rautate, dar si cu multa tehnicitate, continuand cu riffuri dementiale si cu vocile care se imbina perfect, Nile e o dovada de maiestrie pe scena. Americanii m-au impresionat peste masura, efectiv mi-au dat peste cap toate opiniile pe care le aveam despre muzica lor si m-au facut sa inteleg, poate pentru prima data in viata mea, ce iti poate oferi cu adevarat un death metal de calitate. Concertul m-a prins cum rar se intampla, trup si suflet eram una cu muzica. M-a facut sa inteleg oarecum si evolutia mea in materie de muzica ascultata, m-a facut sa privesc cu totul alti ochi intreaga conceptie despre muzica, m-a dat efectiv peste cap din orice punct de vedere. Am iesit hipnotizata. Desi am luat autografe, am facut poze si am glumit cu baietii de la Belphegor, cea mai mare parte din ratiunea mea era hipnotizata de Nile.

Experienta de sambata seara a fost un amestec de exaltare si fericire copilareasca pentru ca ii vad pe Belph cu un feeling ciudat de bucurie inteligenta, de cunoastere si de implinire oferite de Nile. Restul nu a mai contat. Probabil concertul asta il voi privi mereu ca un punct de cotitura, caci am realizat ca death metalul are toate sansele sa ocupe de acum inainte un loc mult mai important intre preferintele mele. Desi oarecum mergeam pe directia asta, caci in ultimii doi ani am cautat lucruri tot mai complexe si mai acide, aveam nevoie de asa ceva ca sa inteleg. Sa ma inteleg si sa imi inteleg o parte din preferinte. Multumesc Hatework pentru ocazia asta!

Arana

Publicitate