Frumuseţe. inteligenţă. vuieşte blogosfera.

Am avut o pauză mai lungă decât mi-aş fi dorit, dar am nişte „scuze” impecabile. Şi anume, am de minim o săptămână, la drafts, un post furios şi lipsit de sens, care avea însă potenţial să se transforme în ceva puternic şi riscant. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu, dacă să îmi asum această luptă sau să înţeleg odată că nu am ce face, că poate nu e domeniul meu şi că probabil n-am niciun drept să zic nimic. Totuţi, fac invers decât îmi dictează raţiunea. Aş vrea să dau link posturilor ce m-au adus aici, au fost o sumedenie în ultima vreme pe tema femeile care nu se îngrijesc, femeile urâte, femeile grase, femeile proaste etc. Un post foarte corect am găsit la Maddy, întâmplător tot o femeie, care are însă o viziune cam pe aceeaşi undă ca a mea.

Sunt un om destul de critic. Găsesc uşor defecte şi astfel am ajuns, împotriva valorilor mele, să dau o prea mare importanţă fizicului. Nu, nu voi judeca pe alţii, şi fix aici intervine ciudăţenia: în domeniul acesta, mi-am canalizat cam 90% din energia critică asupra propriei mele persoane. E aproape periculos ce fac, dar pe de altă parte – şi total paradoxal – am suficientă încredere că nu sunt deplasată doar pentru că sunt suficient de inteligentă încât să nu cad în capcana aceea. Poate pentru lămuriri ar trebui să citiţi şi postul acesta, scris acum un an. Unde eram mai liniştită şi mai fericită. Unde credeam că am ajuns la greutatea ideală şi că nu mă va dărâma o grupare de cifre. Trebuie să vorbesc şi despre mine, căci doar astfel pot evita acuzele de genul că sunt probabil ori grasă, ori urâtă, ori o altă derivată din acestea. Căci altfel n-aş fi nemulţumită de oamenii care îi critică întâi pe alţii şi apoi pe ei. Că altfel nu aş avea de ce să spun că m-am săturat de presiunea de a fi perfectă. De faptul că lumea aspiră la apariţii gen Miranda Kerr – care până şi mie mi se pare prea slabă. Ori că am comis un păcat capital că am îndraznit să afirm – pe un aşa spus blog de beauty – că n-am probleme în a umbla nemachiată şi că cred – sincer – că machiajul creează dependeţă. M-am săturat de argumentul suprem „ba p-a mă-tii” care ne cam stă tuturor pe buze. Am ajuns să mă bălăcăresc cu o fetişcană ce s-a scandalizat că am îndrăznit să zic că într-o amărâtă de poză arată de 25 nu de 22 ani (replică: aş putea spune că tu pari de 30, da nu o fac că nu sunt rea; a propos, după ce citiţi şi vedeţi pozele, puteţi comenta cât vreţi pe tema asta! chiar vă invit). Am ajuns să mă uit, pe plajă fiind, ce femeie are abdomen mai plat decât al meu, care are eventual picioare mai subţiri etc. Mă minunam, mă dezgustam şi totuşi tot acolo ajungeam. În loc să îmi ocup timpul util, pierd vremea pe chestii gen skinnyvscurvy.com ori theskinnywebsite.com unde nu fac decât să îmi înrăutăţesc imaginea asupra mea, asupra lumii, asupra idealurilor.

Nu pot să nu mă întreb câte alte femei sunt la fel sau mult mai mizerabile decât mine. Câte nu ajung să se descrediteze, să creadă când un omuleţ le spune că nu sunt suficient de bune, câte nu plâng pentru că poate au celulită, ori poate în ziua aceea nu le stă afurisitul de păr şi câte altele. Şi nu, nu e superficial ce zic aici. Pentru că o femeie inteligentă, cu conştiiţa sinelui, a celor din jur, o femeie ce ştie unde se situează standardele e extrem de predispusă să cadă în capcana asta. Suntem acuzate că toate ne plângem că suntem grase, că n-avem destule haine, câ ne petrecem prea mult timp cu machiatul. DAR ferească providenţa să nu faci aceste lucruri că brusc eşti neîngrijită, nesimţită, urâtă, proastă etc. Şi ce e cel mai trist e că chiar aşa stau lucrurile. E aproape imposibil să găseşti echilibrul şi dacă asta te preocupă o iei razna. Pentru că multe – şi eu eram aşa – fac treburile după mintea şi valorile proprii şi asta se vede. Sunt probabil mulţumite, radioase şi se concentrează pe ce e bine nu pe ce e defect. Nu pot să nu strâng din dinţi de invidie când văd pe cineva atât de mulţumit de sine. Uneori furia îşi face loc – e suficient să mergi vara cu metrou, fete şi femei cu forme deloc estetice îmbracate provocator şi total nepotrivit siluetei. Să le condamni sau să le apreciezi pentru că nu le pasă? Din nou ajungi în acelaşi cerc neiertător, unde tragi linie? Unde dai vina pe nesimţire şi unde apreciezi tocmai încrederea? Cum m-aţi fi privit, cititorii mei, cititorii de cărţi şi iubitorii de frumos dacă aş fi deschis blogul cu acest post? Probabil eram doar one of the crowd. De asta am şi amânat atât de mult pozele cu mine aici. Pentru că pe lângă neîncredere, pe lângă „ies oribil în orice poză” era şi teama: dacă voi fi judecată? Dacă în loc de conţinut se va împotmoli pe formă? Ce realizez atunci? Dar, după un an jumate simt nevoia sincerităţii. Pentru că scriu rar şi mult, pentru că fiecare post e o parte din mine, pentru că singurul meu scop e să fiu eu – şi da, e mult mai uşor în spatele monitorului – pentru că am cunoscut oameni care au văzut dincolo, pentru că trebuie să cred în existenţa acestor oameni. Nu se poate să fie toţi răi şi puşi pe rău. Nu sunt suficient de naivă să cred în calitatea absolută, dar cred în profunzime şi în faptul că un om poate avea zeci de calităţi şi de defecte şi că nu una dintre aceste trăsături îl defineşte.

De la un post care se dorea acid şi critic, am ajuns la ceva personal şi moale. Perfect pliat pe personalitatea mea, care se plimbă cu fericire între extreme. Este un post extrem, doar că altfel.

Sunt Cristina. Am 163 cm. Şi undeva între 45,5 şi 47 kg, depinde de zi. Şi cam 86-59 (25.09.2009: 58 cm talia)-87

Şi arăt aşa şi uneori nu mă ascund. Şi mă strâmb în poze:

Poza 1:

Poza 2:

(ATENŢIE! pozele NU pot fi folosite sub nicio formă în niciun context)

Şi vă întreb: ce rezolv cu asta? De ce mi-ar păsa ce crede un blogger sau altul, un om sau altul? Sunt la fel de om, am acelaşi caracter indiferent de cum arăt. Şi cred că asta NU se înţelege şi asta se refuză azi: să ai dreptul să fii tu sau să conteze cine eşti. Mi-ar plăcea dacă oamenii ar înţelege de ce am postat pozele. Şi pe cea de la postul cu marea. Că aş fi acţionat la fel indiferent de. Pentru că totul se reduce la cum vezi lucrurile acestea şi cum le percepi şi mai ales cât te afectează. Mă amuz când aud de femei care vor să se îngraşe. Care fac din greutatea lor subiectul central al personalităţii lor. Nu cred că sunt sincere. Pentru că în domeniul acesta nu avem voie să mai fim sinceri. Epatăm, epatăm. Şi eu o fac. Uneori conştient, uneori nu. Nu suport photoshopul. M-am învăţat să îl recunosc din avion. Mai mult însă, nu suport când se neagă folosirea lui. Nimeni nu e suficient de bun încât să nu aibă nevoie de asta. A se vedea poza: nu stau perfect dreaptă şi abdomenul nu e destul de moale. Pentru că idealul e să fie perfect plat şi totuşi fără urme de muşchi. Am mâinile ridicate şi nu se mai văd claviculele. Poate coastele sunt puţin prea proeminente, nu e în regulă. Idealul e „slab şi fără oase”. Şi aş putea continua aşa, dar cred că s-a înţeles. Defecte găsim atât de uşor, mă întreb totuşi dacă mai putem găsi calităţi. Şi nu, nu îmi place poza, pantalonii cu câteva numere mai mari sunt oribili, sutienul nu are push-up, talia pare mai mare decât e. Şi dacă nu aş sti că sunt eu, aş spune probabil că tipa ar trebui să mai slăbească şi să mai insiste la abdomen…

Arana

Disclaimer: da, este un post extrem de personal, dar nu înseamnă că voi continua aşa. Trebuia să îl scriu să pot să îmi revin din blocaj. Trebuia să îmi lecuiesc curiozitatea. Trebuia să experimentez. Nu ştiu ce am reuşit şi aştept critici.

Publicitate

On beauty – sau cum am ingropat frumusetea

Disclaimer: Cum se face ca de cate ori am chef si inspiratie ori imi moare calculatorul, ori imi moare netul? Cineva conspira impotriva mea, e clar. Nu e de ajuns ca scriu rar, mai sunt si impiedicata de „the force” sa postez. Ouff.

A vorbi despre frumusete este atat de cliseic si toate parerile sunt atat de pline de prejudecati si limbaj de lemn, incat mi-e aproape imposibil sa imi dau seama de unde vreau sa incep si unde vreau sa ajung. Sau, mai bine zis, cum as putea face sa arat ca pentru mine frumusetea pe de o parte e o valoare supraestimata, iar pe de alta parte e de multe ori atat de falsa si fabricata incat nu poti decat sa ajungi sa te intrebi daca mai exista si daca mai conteaza o frumusete adevarata.

Totusi, frumusete adevarata… Cam absoluta afirmatia, d’accord. Paradoxal, nu sunt de acord cu existenta acestui concept. Pentru mine, frumosul exista. In arta si la persoane. Nu as putea da un exemplu, pentru ca e vorba de oameni cat de cat apropiati mie, care prin insumarea anumitor trasaturi ii pot numi frumosi. Trasaturi fizice si, de la un punct incolo morale. A mai observat cineva ca exista o legatura intre caracterul unei persoane si modul in care il percepem? Nu mai e mult si am sa ajung sa cred ca frumusetea e fix o parere subiectiva pe care ne-o formam despre cineva. Totusi, as fi departe de adevar – macar intr-o anumita masura – caci mi s-a intamplat sa spun ca sunt frumosi si oameni pe care nu ii cunosc personal. However, e vorba despre oamenii vii, in carne si oase, la fel de vii si de prezenti ca oricare dintre noi. Si asta in opozitie cu ceea ce ni se serveste pe tava ca fiind drept frumusete: plasticul!

Plasticul e prezent peste tot. Sufocant as putea spune. Pe orice post de televiziune, in orice revista, in orice vise, in toate imaginatiile, in toata media. Nu poti scapa de papusele cu tonele de machiaj si photoshop si alte retusuri, cu anorexia dusa la rang de valoare (daca nu ai sub 50 kg esti grasa, sa fie clar), toate parca fabricate dupa un tipar anume – as putea spune toti, pentru ca mai nou si ei adopta aceleasi tertipuri – cu chirurgia plastica visul suprem – evident toate sunt naturale, doar ca natura e cam „taioasa”. As putea continua sa critic si sa injur – pentru ca pe blog nu o fac, dar in gand mi-am terminat deja toate injuraturile pe care le stiu – insa mi-e mai mult decat clar ca oricum nu rezolv nimic. Oricum nu se va schimba decat odata cu un nou trend, decat cand lumea se va plictisi de frumusete. Evident, nu se va ajunge niciodata la ceva simplu, la ceva firesc, la ceva frumos prin esenta si prin simpla existenta. Pentru ca asta nu se vinde si pentru ca e prea accesibil (isi spun ei).

Mereu am crezut intr-o frumusete pura, oarecum inocenta, oarecum rebela. Reala in orice caz, dar dincolo de asta, o frumusete care sa iasa din tipare. Poate si dintr-un spirit de sfidare a „regulilor”, dar poate si pentru ca rutina si repetitia ma plictisesc peste masura. Sa vad sute si sute de poze, copiate parca una dupa cealalta, modificate in aceeasi masura. Si apoi sute si sute de pseudofemei, pentru care doar corpul conteaza si doar el e singura arma. Si nu stiu cine si de ce stabileste regulile. De cand nu mai poate un om sa fie frumos pentru ca pur si simplu este. Nu pentru ca are oasele nu stiu cum, silueta nu stiu cum sau parul cum vor ei. Nu, doar pentru ca trasaturile pe care le are se imbina intr-un mod unic si fermecator. Asta ar trebui sa insemne. Ca dincolo de faptul ca are par lung sau scurt, ca doamna e machiata sau nu, in costum de baie sau in blugi rupti si adidasi poate emana ceva. O aura poate de frumusete, pe care nu o pot percepe decat cei ce au curaj sa se dezica de prejudecati si tipare. Pentru ca frumusetea adevarata, pe care o visez si o vad eu, va fi moarta ca valoare atata timp cat un corp anorexic va fi numit un corp superb, sau o fata modificata in photoshop va fi denumita perfectiune pentru ca un program de calculator a generat un algoritm al frumusetii. Arta nu e matematica. Perceptia umana nu e fixa si exacta. Diversitatea e cea care genereaza frumusete. Nu astept nimic, poate doar sa pot eu sa ma dezic de plasticul ce ma inconjoara si de iluziile si amagirile pe care „autoritatile in materie” le numesc frumusete. Mi-e mila de cuvantul acesta ca a ajuns sa fie folosit pentru orice creatura. Mi-e mila ca am uitat sa fim noi insine si ne luptam cu propriile corpuri, orbiti de ce vor altii sa fim, orbiti de uratenia pe care altii ne-o impun. Am ajuns sa cred ca ale noastre creiere nu vor mai putea percepe frumusetea proprie, fiind prea ocupate in a cauta o imagine fabricata.

Arana