Românii – sau alţii – n-ar citi. Zice-se

Tot citesc, aiurea sau nu, despre români: că nu citesc, că nu sunt culţi, că se îmbată cu iluzia de ziar plus carte şi alte minunăţii. Oamenii vin cu statistici, cu dureri, cu comparaţii cu gloriosul trecut cultural. Eu am o teorie. Care – desigur – mă aştept să fie demontată pentru că nu e bazată pe fapte, pentru că nu e obiectivă. Totuşi, când vine vorba de pasiunea mea, pe care încerc să mi-o cultiv cum pot, pe care încerc să o dezvolt în felul meu şi nicidecum făcând ceea ce trebuie, îmi permit să vorbesc subiectiv. Să văd şi să înţeleg. Şi mai ales să nu îmi fac false probleme.

Cum văd eu lucrurile:

• trecutul nu a fost glorios şi cult; trecutul a fost trist, oprimant, dureros. Oamenii se refugiau în ce puteau. În ce nu era interzis ori cenzurat. În singura variantă pe care o aveau. Da, poate citeau mai mulţi, dar nu cred că erau mult mai real mânaţi de setea de cultură
• prezentul nu e întunecat şi mort şi incult. NU. Sunt oameni pasionaţi de cărţi, sunt librării, sunt biblioteci chiar, schimburi de cărţi, shelfariuri şi, evident, scriitori. De ce suferim atunci? Eu n-am idee. Idealistă ce sunt…
• nu vreau să fie cititul trendy. Nu ştiu despre alţii dar eu citesc pentru experienţă. Pentru trăire. Pentru că simt lucruri pe care altfel nu le pot simţi. Pentru că am nevoie de cărţi, pentru că am nevoie să mă pot elibera, pentru că îmi trebuie alternativa, suspansul, arta, provocarea, jocul, moartea, viaţa, realitatea, magia, farmecul, ideile, motivele, cultura, istoria, timpul, frica, pasiunea pe care mi le oferă cărţile. Nu pentru că vreau să fiu văzută cu vreo carte ori apreciată pentru asta. Nici pentru că vreau să dezvolt un blog de cărţi (ba la cum mi-a scăzut numărul de vizitatori sunt sigură că fac o treabă de nimic, din perspectiva cititorului). Astea sunt doar consecinţe colaterale.
• nu doar românii nu citesc; sunt aproape sigură că procentual vorbind, oameni care nu sunt cu nimic mai inteligenţi decât noi nu citesc mai mult. A, se vând mai bine cărţile? Care cărţi. Şi nu, nu vreau să aud de număr de exemplare de Dan Brown vândute în SUA (simplu: ce populaţie au ei şi ce populaţie avem noi?). În plus sunt atât de snoabă încât prefer să discut cu cineva care recunoaşte sincer că nu citeşte decât cu vreun „cititor pasionat” ce mi-l recomandă pe Coelho şi mă mai şi acuză că de fapt nu l-am înţeles eu şi mă las influenţată de părerea nefondată că ar fi zero calitativ. Că eu de fapt greşesc şi el are dreptate.
• în plus, sunt oameni inteligenţi, culţi, rafinaţi care nu citesc. Surpriză, nu suntem toţi la fel. Nici nu trebuie să fim. Cititul nu e o paradă de creier. E o pasiune (mă repet, dar e intenţionat). Un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa. Vreau să cred că avem libertatea să alegem cum să ne înfrumuseţăm viaţa.

Nu ştiu cum să spun toate astea şi să fiu clară. Cum să mă fac înţeleasă, să arăt că aparenta îmbinare dintre răutate, snobism şi o oarecare logică nu e aparentă. E modalitatea mea de a privi acest aspect. Sincer, direct, fără ocolişuri, fără vise de binele comun, fără campanii inutile. Cum nu îmi place mie să fiu asaltată cu lucruri care nu îmi fac plăcere, nu asaltez nici eu pe alţi oameni. Mă simt eu prost când cineva – care n-a pus de multă vreme mâna pe vreo carte – mă întreabă ce citesc pentru că e politicos să facă asta şi pentru că crede că îl voi aprecia. Nu, nu apreciez teatrul de genul acesta. Îmi place sinceritatea. Oricât de urât ar fi adevărul, vreau să mă hrănesc cu el. Să îl descopăr, să îl înţeleg, să mi-l însuşesc.

Am oare dreptate în ceea ce zic, referitor la citit? Nu ştiu, sunt extrem de subiectivă, totul izvorăşte din modalitatea mea de a privi trăirile. De asta nici nu mă ruşinez mai mult decât e cazul când am un reader’s block. Şi nu urmăresc să dobor recorduri de cărţi citite. Pentru că eu încerc să savurez. Să mă las învăluită, să înţeleg, să relaţionez cu ea, acea carte ce mi-a ajuns în mână, să simt oarecum o apropiere de autor. Ştiu că uneori mă amăgesc. Că pun prea mare importanţă pe ce simt eu. Că am tendinţa să ignor altceva. Dar asta e pentru mine a citi. Să-i dau voie cărţii să intre în viaţa mea, ca o compensaţie pentru privilegiul de a-i descoperi realitatea. Să mă bucur de carte, în întregul ei, la nivel spiritual dar şi material. A simţi. Nu reduc totul la asta, dar are un rol destul de semnificativ. Nu întregul proces al lecturii este unul pur cognitiv. Cititul nu poate fi „învăţat”… nu după un timp. Nu după experienţe contrare, refuzuri repetate ori pur şi simplu incompatibilitate. Mi se pare că aici se greşeşte. Că din exces de zel, dragoste sufocantă faţă de universul lecturii se ajunge la false standarde, pe care „falşi cititori” le ating cu mândrie. Sincere felicitări. Dar când aţi râs ultima dată citind o carte? Sau când aţi plâns? Sau când orice altă simţire a înmărmurit, iar mâinile au început să tremure, ori poate glasul s-a stins, sau chiar ochii s-au luminat de bogăţia experienţei? Pentru mine, în cele din urmă, acolo găsesc o carte bună…

Arana

Publicitate

Maestrul şi Margareta

Motto:

Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Satana are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul propriei lor vieţi trebuie sî le fie indus din afarî. Lor nu le trebuie libertate. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini şi aleşi, rezultă că doctrina lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi si neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. (Gabriel Liiceanu, referitor la capitolul Marelui Inchizitor, Fraţii Karamazov, Dostoievski)

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, este un roman obsesiv şi obsedant. Odată captivat de spectacolul de pe o scenă de teatru burlesc, romanul ţi se întipăreşte în conştiinţă. Începi să te întrebi cum ai trăit fără să îl citeşti până acum şi te îndrepţi spre noi şi noi căutări. În dorinţa de a scrie cât mai bine, mai corect, mai complet şi complex despre roman, m-am prins într-un şir nesfărşit de linkuri şi noi explicaţii şi interpretări, realizând după câteva ore de muncă de cercetare că am de-a face cu o reală capodoperă. Şi asta nu doar pentru valoarea literară – ce-mi era clară – ci şi pentru intrigile şi discuţiile şi numeroasele interpretări stârnite. Sunt câteva linii directoare, pe care le-am surprins, câteva detalii pe care le-am văzut altfel, iar apoi trimiteri şi simboluri ce mi-au scăpat, din lipsă de atenţie, de cunoştinţe ori pur şi simplu din diferenţă de perspectivă. Dacă toate acestea nu sunt suficiente pentru a convinge pe cineva să citească romanul şi cât mai repede asta – să nu piardă deci timp preţios (ca subsemnata) încercând să evite să cadă în capcana „dacă e prea lăudat/citit înseamnă că nu e chiar aşa bun”. După Dostoievski, Bulgakov a devenit subit idolul meu rus, noua mea obsesie rusească.

Nu-i aşa, la ruşi totul se învârte la extreme, la pasiuni duse dincolo de obsesiile umane? Nu există sentiment pur ori uman, decât dacă privim umanul ca realitatea de dincolo de văl, înţelegând astfel că tot ceea ce e uman poate fi epuizat dincolo de limitele impuse. De morală, de religie, de politică ori de conştiinţă. Ce rămâne bine înfipt în cititorul Maestrului… e tocmai această subumanitate, percepută nu doar ca o ignorare, ci şi ca o voită combatere a limitelor artificiale. Străinul reprezintă, fără dubiu, prima încălcare a regulilor. În Uniunea Sovietică, anii ’30, tot ceea ce era străin era şi de condamnat, dar mai ales de evitat şi îndepărtat, reprezentând întruchiparea duşmanului. Woland apare de la început ca un posibil proscris. Declarându-şi deschis ocupaţia şi interesul – magia neagră – sfidează cu bună ştiinţă ateismul şi raţionalismul exacerbat, abordate drept politici de stat in Uniune. Introducerea ce îi este făcută acestui străin, în aparenţă misterios, este savuroasă, scrisă cu măiestrie, imaginaţie şi mult curaj. Eşti supus ca cititor unui test de anduranţă, autorul îţi verifică imaginaţia, simţul umorului şi într-un mod subtil te conduce pe drumul simpatiei faţă de un personaj deopotrivă de temut şi fascinant.

Incursiunile in Yerushalimul lui Yeshua Ha-Nozri sunt deschise, paradoxal, de Woland, continuate apoi prin condeiul Maestrului. Desigur, simbolismul întoarcerii la un trecut ATÂT de interpretabil nu e întâmplător. Bulgakov vrea să amăgească cititorii cu existenţă binelui, ca veşnic opus al răului. Însă realitatea romanului – şi nu numai – este că nu poţi pune eticheta de bine absolut şi de rău absolut. Nici de o parte, nici de alta. Bezdomny e admonestat de Berlioz pentru că îl umanizează pe Isus, în loc de a-i infirma complet existenţa (căci asta cere politica momentului). Demonstraţiile lui Woland cât şi scrierile Maestrului nu aduc lămuriri în sensul existenţei divine al lui Yeshua. Dimpotrivă, par să fie inserate cu scopul de a-l abate pe cititor de la firul încâlcit al evenimentelor, oferindu-i satisfacţia de a se simţi bun. Totuşi, umanizarea – din nou – presupune îmbinarea opuşilor. Şi astfel, câtă vreme Woland a stat în cameră cu Yeshua, care e unul şi care celălalt? Unde anume demarcăm filosoful de magician, ori eliberatorul de inchizitor? Pare suficient de clar că libertatea omului nu va veni pe filieră umană. Autocompătimirea lui Pontius Pilat, precum şi remuşcările sale faţă de omorârea unui inocent deschid tocmai ochii către proasta transpunere a ideii de religie. Bulgakov pare să nu condamne nici religia, nici ateismul, ci să deschidă o nouă poartă, a întrebărilor. Nu pot decât să presupun ca un stat care interzice gândirea religioasă este la fel de rău ca unul ce o impune.

Vizibil, trimiteri la ideologia Marelui Inchizitor, ce îl condamnă pe Isus că nu s-a lăsat ispitit, devenindt astfel cu adevărat pe placul oamenilor. Religia se desfăşoara în afara şi contrar unei doctrine ce s-a hotărât că e nepotrivită nevoilor fiziologice ale omului. Atât Woland cât şi Yeshua fac să se arate adevărata condiţie umană: pus în punctul de a alege, omul va fi probabil rău şi prost. Nu pentru că este limitat, ci pentru că a fost îngrădit şi se crede îngrădit. E o chestiune de autodepăşire, faptul de a înţelege libertatea şi faptul de o folosi. Marele Inchizitor al lui Dostoievski este convins că natura umană nu poate evolua suficient pentru a face din libertate un instrument la îndemâna maselor. Woland pare să demonstreze că are dreptate. Sărutul lui Iuda e transpus Inchizitorului de însuşi Isus, care se trădează, din nou, pentru acelaşi scop: stupizii oameni. Ce face Woland e să dovedească inutilitatea sacrificiului şi deci a sanctificării omului.

Dincolo de dilemele politice şi religioase, tratate sub o mască de satiră şi ironie, m-am lăsat fascinată de titlu. De ce tocmai cele două personaje? Margareta apare târziu, dar cu un rol definitoriu. O vrăjitoare, o slujitoare a celui rău, însă departe de imaginea medievală. Dimpotrivă, e o imagine a sacrificiului născut din dorinţa de măreţie, a umilinţei dar şi a libertăţii. Margareta e în acelaşi timp o regină, dar şi o prostituată, o femeie dispusă să lase totul pradă unei hotărâri ilogice, marcate de vise născute din plictiseală. Nu încerc să diminuez personajul, să îl fac să apară într-o lumină mai proastă decât e cazul, însă e cât se poate de clar că ea nu acţionează din principii şi dragoste. Nu e nici pe departe o eroină antică, condusă de nobilimea sufletului. E mai degrabă o aventurieră, care îşi impune să iubească un pricăjit, un nenorocit (în sensul pur al cuvântului, fără vreo tentă peiorativă), un om dedicat unei idei, şi numai acelei idei. Par să existe nişte fărâme de iubire, însă aş vrea să cred că nu pentru iubire e aleasă Margareta să fie regina balului şi nu pentru iubire i se oferă – simbolic – veşnicia alături de Maestru. Există mai peste tot o dorinţă de a încununa lectura cu o supremaţie a titlului. Acesta e ales pentru a-ţi dezvălui un centru al lecturii, un punct de observaţie chiar. Ceilalţi vin şi pleacă, trezind compasiune ori nu, dar Bulgakov satisface cititorul şi reduce acţiunea în punctul de interes al celor doi. Ceea ce pentru mine nu este altceva decât un artificiu literar, o comformare faţă de un spirit tradiţional. Cu toate că romanul, în construcţie şi în modalitate de abordare inspiră atemporalitate. O scriere ce e capodoperă nu doar acum, ci probabil şi în 100 de ani, de ce nu şi acum 100 ani.

Şi totuşi, oricât de profund şi de dătător de gânduri este romanul, el curge. Neîntrerupt, fabulos, miraculos. Un conglomerat de măscărici şi marionete, doar nu degeaba Teatrul de Varietăţi e centrul istoriei noastre. Poate că Behemoth, Koroviev şi Azazello sunt slujbaşii lui Woland, dar adevăraţii jucători (mai corect spus, adevăratele jucării) sunt oamenii: Berlioz care îşi semnează sentinţa la moarte, Bezdomny care se complace în scriitură de duzină şi într-o nebunie la fel de superficială, Bosoi – corupt, naiv, ignorant şi sortit pieirii etc. (e interesantă şi captivantă descoperirea lor, a căderii şi a – aparentei? – lor revitalizări). Câteva exemple ale unui tablou inspirat parcă de Bosch, pasibil a fi privit din sute de unghiuri şi la fel de numeroase adâncimi.

Un roman unde fericirea merge mână în mână cu ignoranţa şi supunerea. Unde se dezvăluie greutatea şi imposibilul pe care îl poate atinge posibilitatea de a face alegeri. Ca entităţi, suntem supuşi constant unui sistem întreg de presiuni, reguli şi regulamente. Există oameni ce fac eforturi pentru a le implenta, opus celor ce încearcă din răsputeri să le depăşească. E un semnal de alarmă, vis a vis de tragedia ignoranţei şi a sorţii omului supus. Poate ca o replică la un regim. Poate doar ca un modus vivendi. Poate doar o manifestare artistică de înaltă clasă, exerciţiu de gândire şi bogăţie a creativităţii…

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

Verbum Regens

A face ceva. A actiona. Sau pur si simplu a urma impulsurile interne, a lua decizii pe negandite, a fi spontan. De ce toata aceasta insiruire si unde e logica? Logica nu e. Tocmai. De cate ori actionam in aceasta maniera ne rupem de o parte din ratiune, de acea parte a constiintei care ne-ar spune ca trebuie sa… Si totusi aceasta modalitate de „a fi”, reprezinta de regula un suflu proaspat, nasterea unor idei neasptetate sau chiar refuzarea a ceea ce, intr-un plan extrem teoretizat, ar reprezenta binele, dar care concret, in acel moment, e de fapt o masura josnica, o incalcare a principiilor.

Se considera, de regula, ca acest verbum regens (lato sensu; nu ma refer la notiunea de concretizare a unei decizii planificate, notiune folosita in drept) este impotriva ratiunii. Si atunci de unde ar veni? Daca vrem sa acceptam ca exista anumite gesturi exteriorizate care provin dintr-o latura intunecata – paradoxul gandirii – am accepta automat ca suntem mai mult decat ratiune si, desi sustin intr-o oarecare masura aceasta idee, nu ii gasesc aplicabilitate in aces sens. Verbum regens nu este impotriva ratiunii, ci este esenta ratiunii. Sa luam un exemplu banal: un examen, sub forma grila, incercuiesti intai oarecum instinctiv; revii apoi asupra intrebarilor si in locuri unde erai extrem de sigur, incercuiesti totusi altceva, fiindca indoiala devenise prea puternica; in aproape toate situatiile, acest al doilea raspuns e gresit. Mie mi se pare destul de evident ca primul gest a fost un asa zis act nepremeditat, neanalizat. A venit dintr-o certitudine ce aparent nu isi gasea confirmarea in ratiune. Ratiune care, daca e sa o analizam, e mult prea plina de influente; libertatea ei, desi probabil cea mai apropiata forma de libertate suprema care i se releva omului, este totusi limitata. Inclusiv ratiunea sufera de tot ceea ce interactioneaza cu noi, de masca ucigatoare a indoielii. Tocmai de aceea, cu cat analizezi mai mult un eventual fapt, ajungi sa-l descreditezi si sa amani infaptuirea lui pentru eternitate.

Pe de alta parte, spontaneitatea poate fi o adevarata capcana. Ca orice lucru bun si rapid, nu este in intregime asa. Simtim de multe ori ca nu ne apartine, poate da nastere remuscarilor si unor adevarate drame interne sau, de ce nu?, de personalitate. Pentru ca de multe ori actiunile acestea par atat de paradoxale, de antitetice noua, incat dupa implinirea faptului, suntem pusi in fata unei noi oglinzi, unde ne zambeste un altcineva. E senzatia ca ratiunea se razvrateste impotriva noastra, ca isi cere bucata de libertate pe care i-am ingradit-o, ca vrea sa conduca ea, nu sa fie condusa de microbul analitic.

Evident, e imposibil de anticipat cand ar trebui lasata ratiunea sa fie ea, sau cand sa fie explorata si ingradita de insasi existenta omului. Poate fi chiar imposibil a actiona instinctiv, poate parea degradant sau necorespunzator statutului de cugetator. In final, nu exista invingator si invins, pentru ca oricare latura ar prelua conducerea, aceasta va fi echilibrata ulterior, traducandu-se, in viitor, intr-o alta experienta.

Arana