Blindness – mai bine nu!

Am mai spus că nu îmi plac ecranizările. Le găsesc a fi mostre de idioţenie, de cele mai multe ori. Nu eşti destul de inteligent să citeşti cartea? Nu-i nimic, îţi oferim rezumatul. Cu tot cu imagini, nu cumva să faci vreun efort intelectual. Citeam pe undeva că nu e bine să îţi expui copiii mici la tv înainte să stăpânească scrisul şi cititul, înainte deci de a lua contact cu un alt fel de lume, care pune în mişcare inteligenţa creativă. Cu cât li se oferă mai mult pe tavă, cu atât vor fi mai limitaţi. Nimic surprinzător în asta…

Cam aceeaşi este şi soarta eranizărilor. Când o carte oferă o anumita experienţă şi când autorul foloseşte acţiunea ca pe o metaforă, când soarta nu este determinată de ceea ce se întâmplă, ci de ce semnifică întâmplările respective, firul lor, momentul lor, modul lor de a ne fi prezentate, o ecranizare are toate şansele să altereze acel miracol şi să îl reducă la ceva de duzină. Cam aşa mi se înfaţişează şi filmul după Eseu despre orbire – despre care am scris mai de mult. Recunosc, mi-e greu să judec filmul în mod independent. Nu pot să spun despre el că  în sine e o porcărie. Poate dacă nu era cartea, poate dacă nu aveam aşteptări, spuneam că nu e tocmai prost şi că ideea e interesantă. Poate. Dar pe de altă parte, trebuie să fiu realistă, iar dacă as vrea să rezum, ar fi ceva de genul: au luat cartea, au scos firul narativ, l-au scuturat de orice implicaţii, l-au triat puţin de ce lor nu li s-a părut interesant, au ales nişte actori mai mult sau mai puţin potriviţi si voila, film. Atât. Nici măcar nu ar merita mai multe detalii de atât, însă vreau să insist pe nişte aspecte.

În primul rând, m-au deranjat enorm actorii. Cu câteva excepţii, au fost prost aleşi şi au jucat pe măsură – deci tot prost. De exemplu, primul orb. Care era japonez (explicaţia de pe imdb al unui alt comentatori nemulţumit era că a fost nevoie de inserarea cuplului japonez pentru a satisface sponsorii de aceaşi naţionalitate; mă rog). Am trecut peste şocul „cultural”, l-aş fi iertat de tot dacă ar fi reuşit să se ridice la nivelul pe care acest rol îl cerea. Nu a reuşit. A fost plan, apatic şi plictisit. Primul orb e un adevărat simbol. O uşă de trecere dacă vreţi. Toată pasiunea de acolo ar trebui să curgă…

M-aş opri şi la Julianne Moore care e foarte neexpresivă, foarte neimplicată. Cei ce au citit cartea o cunosc pe Soţia doctorului nu doar pentru efortul şi sacrificiul ei, ci şi pentru tulburările şi trăirile ei, dilema, constanta luptă dintre a continua şi a se da de gol, dintre sentimentele de înţelegere faţă de cei din jur şi singurătatea, acută. În primul rând că nu se insistă suficient pe aspectele respective – ziceam doar că am rămas cu senzaţia că s-a cules, bob cu bob acţiunea, lăsând restul la o parte. În al doilea rând, nici ea nu fructifică rolul. Parcă nu îl trăieşte. Fără a fi măcar pe aproape din domeniu, stau totuşi şi mă întreb de ce, ca actor, ţi-ai asuma un rol pe care nu îl înţelegi şi un personaj în care nu crezi.

De partea cealaltă a baricadei ar fi Danny Glover, care e şarmant şi darnic, un soi de aducător de linişte şi de credibilitate. Nu are multe de făcut, deşi s-ar fi putut exploata mai mult vocea şi calmul lui. De ce nu l-au îmbrăcat în haina de scriitor pe tot parcursul filmului? Cele câteva secvenţe finale în care au făcut asta sunt delicioase. Ar mai fi şi Regele Salonului 3, cel care preia controlul institutului şi care îşi joacă răutatea cu măiestrie. Un necunoscut, însă cu marele merit de a se transpune. De a da viaţă sanatoriului, de a reuşi să concentreze în jurul său scene întregi. E vorba despre mexicanul! Gael García Bernal. Joc actoricesc de mare clasă, pur şi simplu.

În al doilea rând, am insistat atât pe aspectul acesta pentru că am avut senzaţia că toate aceste greşeli au contribuit la pierderea mesajului. Care este brut, necizelat, dureros de real. Nu trebuie să zâmbeşti sau să te bucuri, căci nu e loc de aşa ceva. Finalul e doar în aparenţă fericit, căci după tot dezastrul nu te poţi relaxa, nu poţi să nu rămâi consternat, întrebându-te ce urmează acum. Cartea are finalul deschis şi e o chestie de perspectivă dacă mai insişti sau nu asupra lui. Filmul, ce-i drept, e fidel, însă încărcătura emoţională e mult diminuată. E ca şi cum s-ar fi grăbit să îl termine, să ne arate că uite epidemia trece şi totul e bine, acum pa, ne-am făcut datoria. Ce are asta în plus faţă de alte sute de filme care explorează un virus, o epidemie, o boală ceva, dar care oricum au finalul „fericit”? Pentru că Blindness nu  a reuşit să redea esenţa, am ajuns să îl compar cu o porcărie de duzină. Evident că nu merită o soartă chiar atât de crâncenă, însă nici aprecieri nu îi pot aduce. E linia aceea subţire între măreţ si dezastrous. Mai că m-aş fi dorit să spun că e mediocru, dar nu, căci nu aş putea acorda atât timp şi atenţie unui film mediocru. E undeva în sfera de „ce ar fi fost dacă…”

Sunt dezamăgită. Poate aveam şi eu aşteptări prea mari, prea îmi doream să mă lase filmul mască. Aveam pretenţii şi pentru că se vrea film independent, visam la film de artă, vedeam deja iluştri necunoscuţi făcând rolul vieţii lor. Speram să nu fie în engleză. E superficial, ştiu, dar ce să fac dacă în mintea mea s-i întipărit o altă imagine. Aş fi vrut mai multă dăruire, aş fi vrut ca oamenii respectivi să arate că joacă din dragoste pentru Saramago şi opera lui, nu pentru bani sau notorietate. Nu vroiam schimbat firul acţiunii, vroiam doar să se joace mai mult cu ce aveau. Unele imagini sunt realizate superb, aproape metaforic. Aşa că potenţial era. Se putea crea o incursiune în mintea umană, în deznădejde, în mizerie, în cele mai întunecate adândimi ale naturii umane. Filmul este vizual, dar cartea îl depăşeşte. Şi atunci ce scop? Mă revoltă să văd că cei care au resurse, timp, vointă de a scoate ceva, se plafonează. Se opresc, îndrumaţi de aceleaşi motive exterioare care ajung să ne stăpânească pe toţi la un moment dat. Vreau artă în filmele astea. De multe ori, de prea multe ori, nu am cum să primesc ce îmi doresc… Citiţi cartea. Vedeţi filmul. Comparaţi… şi devine extrem de clar de ce o ecranizare nu poate reuşi ce reuşeşte cartea. Ea e cea care se imprimă în memorie. Poate nu acţiunea, poate nu numele personajelor, dar în mod cert senzaţiile rămân. Şi atunci ştii că tocmai ai lăsat deoparte o capodoperă.

Arana

Publicitate

Apocalipsa fantastica al lui Jose Saramago

Motto:

Proclamau sfarsitul lumii, salvarea prin penitenta, viziunea din a saptea zi, venirea ingerului, coliziunea cosmica, stingerea soarelui, spiritul tribului, virtutea semnului zodiacal, disciplina vantului, parfumul lunii, revendicarea beznei, puterea exorcismului, urma calcaiului, rastignirea rozei, puritatea limfei, sangele de pisca neagra, dormitarea umbrei, revolta mareelor, logica antropofagiei, castrarea fara durere, tatuajul divin, orbirea voluntara, gandul comvex, concav, plan, vertical, inclinat, concentrat, dispersat, fugar, extirparea corzilor vocale, moartea cuvantului (…)

Am facut cunostinta cu Jose Saramago acum vreo 4 ani, cand am dat in biblioteca de acasa peste Pluta de Piatra. Nu imi spunea nimic numele autorului, dar m-a atras titlul si, asternandu-ma pe citit, am descoperit una dintre cele mai inedite carti pe care le citisem pana atunci. Dintr-un motiv sau altul, nu am continuat sa citesc scrierile lui – desi am trecut prin Evanghelia dupa Isus Hristos, prea putin impresionanta insa. Ultima mea lectura insa, a fost o revenire la el, si anume prin Eseu despre Orbire care mi-a reinviat in minte, in mod inevitabil as spune, imaginile puternice, socante, cutremuratoare pe care le remarcasem si in Pluta de Piatra.

Mi-e greu sa spun care dintre cele doua romane mi-a placut mai mult si care a avut un efect mai puternic asupra mea. Stilul, cel putin, este daca nu chiar identic, foarte asemanator si desigur, specific acestui autor. Frazele lungi, complexe, ce includ dialog, fraze care de multe ori nu se delimiteaza prin destule semne de punctuatie, care ii ofera cititorului o putere aparte de interpretare si de judecata intrinseca a cartii. Pluta de piatra „castiga puncte” in ceea ce priveste extrema la care este dusa aceasta subutilizare a semnelor de punctuatie si ambiguitatea stilului care provoaca orice cititor la adevarate eforturi de imaginatie si de creatie.

Apoi, din punctul de vedere al relatarilor, ambele romane au ceva din realismul magic – care pentru mine este in continuare magistral realizat doar de Marquez – insa brutalitatea si concizia, de multe ori, a imaginilor, a personajelor, a povestii in sine diminueaza latura magica. Nu mai putin adevarat este faptul ca mintea ne poate juca feste, caci poate suntem prea obisnuiti ca magicul si fantasticul sa fie ceva frumos si deopotriva feeric, pe cand Saramago rastoarna acest mit si imbraca in haina magicului scenarii sumbre, fanteziste si totusi nedorite. Scenarii care te fac sa iti pui intrebari, te fac sa iti doresti sa fii unul dintre personaje doar pentru a vedea daca tu poti sa lupti cu natura – salbatica si umana – si daca tu poti sa accepti o realitate ce depaseste puterile de intelegere ale omenirii, o realitate care duce in mod inevitabil la haos.

Desigur, a descrie cele doua opere ca fiind apocaliptice e o exagerare care poate duce la interpretari nedorite si la asteptari mai degraba potrivite hollywood-ului decat unui scriitor laureat al premiului Nobel. Apocalipsa lui Saramago nu cuprinde lumea intreaga, ci cuprinde spatii delimitate, spatiul personal al personajelor, care ar putea fi spatiul cunoscut si locuit de oricare dintre noi. Acest spatiu, fie ca este peninsula Iberica, fie ca este o tara fara nume si fara indice geografic, cuprinde universul redus la proportii accesibile puterii de intelegere umane, proportii cu rol exemplificativ si analogic. Ce ar fi daca orbirea laptoasa ar lovi intreaga lume, sau daca continentele s-ar apuca sa pluteasca in voie, desprinzandu-se si ciocnindu-se haotic, sfidand legile geologiei? Anarhie este putin spus pentru a descrie ceea ce evenimente de asemenea proportii ar insemna. Nu doresc totusi sa deschid o polemica asupra unei realitati morbide, pentru ca este clar ca nu aceasta e dorinta autorului.

Ce a ajuns la mine, ca cititor – si la prima carte, dar si acum – e de fapt felul in care Saramago se joaca cu psihologia umana si cu neimportanta oamenilor vis a vis de ceea ce am mentionat deja, si anume natura. Pana la urma ambele fenomene au un izvor neexplicabil, pornesc si se termina fara vreun anunt, fara vreun avertisment, fara vreo posibilitate de a prevedea urmatorul pas. Personajele sunt totusi diferite in cele doua romane, atat ca individualizare cat si ca mod de abordare. Pluta de piatra are „norocul” de a prezenta un scenariu mai putin sufocant si dureros, care da totusi posibilitatea omului sa fie om. Drept urmare, cele 4 personaje a caror poveste este urmarita au un nume si un trecut, au o personalitate pregnanta, exista introspectie mult mai evidenta, exista si o analiza specifica realismului. Pe cand Eseu despre orbire este o dureroasa masca aplicata asupra a ceea ce este omenesc. Nimeni nu mai are nume, caci numele nu mai au fete. Albul preia controlul intr-un mod care ii face pe cei din roman sa isi piarda decenta si sa ajunga la ultimele nivele ale degradarii umane. Introspectia este mult mai subtila, nicaieri nu apar direct framantari sau nelinisti. Toate se deduc din haotica prezentare a evenimentelor, din detaliile „scenografice” aproape inspaimantatoare prin precize sau din valul de tulburare care domina cartea de la un capat la altul. Poate prin asta castiga cel mai mult acest roman in ochii mei: o depersonalizare fortata, dublata de singularitatea celei care ramane in afara valului – atat asupritor cat si protector.

Subiectiv, nu pot califica nici unul dintre cele doua romane ca fiind printre preferatele mele, sau printre cele mai bune carti citite. Dar le pot considera printre cele mai socante si mai tulburatoare, iar Saramgo castiga locuri importante in ochii mei in ceea ce priveste scriitori asupra carora trebuie sa revin si pe care trebuie sa ii (mai) citesc (diger) pentru a le percepe ideile si filosofiile. Am incercat doar o scurta incursiune in lumea celor doua opere, fara a epuiza lucrurile care se pot spune despre ele. Poate totusi despre unele carti e bine sa vorbesti mai putin si sa reflectezi mai mult, sa le privesti in tine si prin tine. Si Saramago tocmai asta face, il invita in mod constant pe cititor sa fie prezent si activ, sa fie parte din fantasticul lui.

Arana