Ziceam acum ceva vreme că revin cu un post despre filme spaniole. Mai precis despre: El Laberinto del Fauno, El Orfenato si El Espinazo del Diablo. Primul şi al treilea îl au în comun pe Guillermo Del Toro, lucru vizibil considerând chiar şi numai fundalul, Războiul Civil din Spania; iar Diablo e considerat fratele şi Labirintul sora aceleaşi creaţii (reflectând personajele centrale). Toate 3 împart ideea de oarecum horror, pe un fundal specific, având in roluri principale copii – ceea ce nu înseamnă că trebuie să îţi şi placă aceştia, general vorbind, pentru a te putea bucura de film.
Ar fi prea mult să încerc să le recenzez, pot doar să le recomand. Scopul este acela de a incita, nu doar la acestea ci şi la altele. Şi sper să se găsească unele recomandări printre comentarii.
În primul rând câteva lămuriri generale, însă determinante pentru de ce mi-au plăcut atât de mult:
1. Îmi plac filmele serioase şi îmi plac filmele care reuşesc să îmbine cât mai multe genuri; mă voi uita şi la un fantasy, şi la un horror, şi la un film cu tente psiho. Însă dacă le am pe toate 3 in aceeaşi reţetă, sau două sau oricare din ele plus un alt ingredient, e deja un pas important către a mă bucura de filmul respectiv
2. Nu mă uit la multe filme. De asta, poate sunt superficială în exprimare sau exagerată în aşteptări. Accept critici, căci nu e domeniul meu. Însă nu mă împiedică nimic să cred în acele filme ce-mi fac plăcere şi care mă frământa o perioadă lungă după ce le-am văzut.
Revenind la spanioli. O primă constatare e că nu sunt foarte sănătoşi, ceea ce nu poate decât să mă încânte. În Labirint imaginaţia este la putere, însă realitatea războiului e de câteva ori mai crudă. Fantomele din Diavol sunt drăguţe; răul se ascunde în om, în trecut, în zbuciumul interior al celui privat de dreptul la viaţă. Nu ai cum să ignori că a exista nu înseamnă neapărat a trăi. Orfelinatul e poate cel mai puţin şocant la o primă vedere, merge mai mult pe o reţetă clasică. Totuşi, fantomele nu sunt doar de domeniul supranaturalului, ci îşi au rădăcinile în firea umană, în teama de necunoscut, în respingerea celui ce este diferit. Iar culmea am întâlnit-o în Para Entrar a Vivir, unde totul izvorăşte din singurătate şi neputinţa de a lupta pentru ceva. Acest din urmă film nu e la fel de impresionant ca celelalte trei, totuşi dă clasă la probabil 80% din horror-urile de la Hollywood (acum am descoperit că face parte de fapt dintr-o mini serie, intitulata Peliculas para no dormir; eu l-am văzut pe hbo, pur întâmplător).
Fiecare dintre filmele astea are un impact extrem de puternic. E ce caut la un film, după cum ziceam. Doar că impactul se realizează într-o formă neobişnuită: imediat după vizionare, toate mi-au plăcut. Atât. După ceva timp, mintea a început să îmi fie acaparată de ele. Există un adevărat mecanism pe care filmele astea, fiecare în parte, a reuşit să îl declanşeze. Mecanism ce are două coordonate:
1. Pe de o parte e vorba de film, în sens de artă. Jocul actoricesc e impresionant. Naturaleţe, francheţe, o lipsă de subtilitate mai mult decât bine venită. Începând de la copii şi până la cele mai bolnave, sadice, inumane personaje. Toate par gata să îţi apară în faţă. Şi indiferent cât de absurd ar fi ceva, actorii respectivi au avut talentul de a-i transpune. Tot aici intră şi originalitatea scenariilor, decoruri, tot ceea ce înseamnă impact vizual, scenografie etc. pur şi simplu nu găsesc motive de reproş. Îmi amintesc de Labirint, unde creaturile fantastice sunt o mostră a unei creativităţi impresionante. Nu seamănă cu mituri deja consacrate, nu reproduc sau nu trimit la clişee. Sunt reprezentări fix ale lumii filmului.
2. Pe de altă parte, efecte. Te întrebi ce au urmărit toţi cei ce au lucrat la film. Ce au vrut să creeze, unde au vrut să îl ducă pe spectator. Da, m-au transpus, dar apoi nu m-au lăsat să scap. Ceva din filmele astea se imprimă în tine. E mai mult decât o imagine, o părere. Este un adevărat sentiment, amestec de teamă, curiozitate, nevoia de mai mult, conştientizare, cunoaştere. Nu ştiu cum, totul pare a se reduce la natura umană. La ce poate declanşa ea, la scopurile si mijloacele ei ascunse. Indiferent de metafora în care e înfăţişat, psihicul şi deviaţiile sale par a fi subiectele de interes. Nu poţi să nu te simţi alterat…
Am simţit că oarecum fiecare s-a jucat cu mintea mea. Că aceste filme au o încărcătură emoţională extrem de puternică, însă sunt departe de a fi siropoase, drame sau alte clişee. Filme care duc la ideea de artă, chiar dacă sub forma urâtului. Ceea ce e cu atât mai impresionant. Nu aveam nicio aşteptare, lucrurile doar au evoluat de aşa natură încât să le văd. Vreau mai mult, nu neapărat aceeaşi temă, ori naţionalitate, ori idei. Însă în mod cert vreau mai mult din ce oferă. O dovadă cât de certă aş fi avut nevoie că lucrurile incredibile pot proveni din cele mai neaşteptate locuri. Poate şi o mustrare că nu credeam destul în această formă de artă şi potenţialul ei. Pe de altă parte, au şi ridicat ştacheta în materie de filme. Au această consecinţă, să îţi schimbe nişte percepţii. Poate de aici provine toată forţa şi toată lipsa mea de abilitate de a le aprecia cum se cuvine: au schimbat ceva. Mai mult de atât nu pot cere.
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 