Ex aequo et bono…

…sau conform principiilor echitatii. Preluat din dreptul roman, o regula inca in ceea ce priveste relatiile internationale (cel putin teoretic), echitatea se doreste a fi la baza solutionarii diferitelor probleme. Este una dintre categoriile abstracte foarte admirate si apreciate, o utopie in fapt, insa ceva de care ne legam cu totii extrem de des – „nu e corect!”

Insa acest corect il raportam la ce? Am auzit ambele teorii – totul e in balanta si toate se echilibreaza, deci corectul devine incorect si invers, dar si – nu exista corect sau incorect, lucrurile se intampla pur si simplu fara posibilitatea de a fi prevazute. O teorie putin fatalista, insa pe care am tendinta sa o imbratisez. Poate e vorba de natura pesimista care ma caracterizeaza sau pur si simplu lipsa de incredere in Bine. Si totusi, binele nu e decat un alt concept relativ, care se materializeaza prin prisma propriilor principii si valori. Pentru ca pana la urma, e bine pt mine ceea ce intruneste calitatile necesare sa-mi satisfaca setea de viata, cunoastere etc – toate privite insa prin mine. Si nimeni altcineva nu poate percepe in acelasi mod binele in care il percep eu. Ar fi simplu sa modelez, deci, diverse evenimente sau stari sa corespunda unui sistem variabil. Insa intervine hazardul.

Am impresia ca acesta din urma are un deosebit rol in nasterea exclamatiei – nu e corect. E foarte greu sa consideri ca fiind echitabil ceva ce se intampla independent de vointa oricui. De regula un rau general acceptat ca fiind rau, este considerat incorect. Totusi, din prisma cui? Al celui pe care il afecteaza direct. Asadar, e rau doar ceea ce contravine binelui personal. Nu ne intereseaza de raul paralel desfasurarii propriei vieti. Inseamna ca brusc nu mai e incorect? Pare tot mai evident ca notiunea de corect e strict personala. Se refera strict la o anumita frustrare de a nu putea controla un rau. E vorba de un eveniment care de multe ori se petrece in ciuda a orice efort depus pentru a nu se produce. Apare ca realitate impersonala. Si in final, aceasta depersonalizare e cea care ne face sa apelam la „nu e corect” – pentru ca nu e echitabil sa nu putem corecta ceva ce a mers prost doar fiindca nu a mers bine; insa de echitabilul transcende vointei si se ajunge oare, la un echilibru general? Ca si cum totul ar depinde de ceva suprastructural? Sau efectiv lucrurile se intampla. Punct.

Arana

Publicitate