„Drept la replica” – despre facultati

M-am gandit mult daca sa scriu sau nu postul asta, daca de data asta nu ar fi mai bine sa-mi pastrez pentru mine parerile. Asta si pentru ca e prima data cand scriu un articol pe post de comment la un alt articol si – recunosc – mi-e teama sa nu fiu acuzata ca o fac doar de dragul publicitatii. Evident, nu am de gand sa tolerez sau sa aplec macar urechea la asemenea acuze, insa nu pot ramane chiar in afara diverselor mancatorii care se petrec prin anumite zone. Irelevant totusi, prea multa introducere, la subiect:

Krossfire a scris despre facultati si oameni cu facultati. De la inceput vreau sa fie clar ca nu sustin ca nu ar avea dreptate in ceea ce afirma acolo. In mare e perfect valabil, insa tinde sa uite prea mult ca facultate nu inseamna doar jurnalism, pr, ase, limbi straine, istorie s.a., ci in egala masura inseamna si medicina sau drept. Nu se mentioneaza nimic despre oameni care isi tocesc pe bune coatele prin facultate pentru ca altfel nu ar putea fi buni practicieni. Sufera sistemul nostru de invatamant, nu zic nu, insa sa facem totusi niste distinctii si sa tragem linie acolo unde e cazul. Mi-e greu sa imi imaginez un medic bun care sa nu fii tocit ceva in facultate si mai ales dupa (se stie cam cat se invata pentru un examen de rezidentiat, luat „pe bune”). Nu vad cum un avocat ar putea fi cu adevarat mare – adica sa nu se impotmoleasca la divorturi, partaje sau uzucapiuni, ci sa fie in stare sa pledeze in fata Curtii Supreme sau sa puna pe picioare contracte de sume cu multi de 0 in coada – daca nu isi creeaza niste baze solide in facultate, daca nu continua sa invete si dupa ce e „mare”, caci evolutia inseamna nu doar interviuri si bani multi, ci mai ales a fi la zi cu ce inseamna – in acest caz – legislatie, jurisprudenta, doctrina si pareri avantgardiste („de lege ferenda”).

Recunosc, sunt probabil chiar mai subiectiva decat a fost Krossfire, caci sunt la una din cele doua specializari mentionate (ghici ciuperca ce-i); dar asta nu ma face mai putin indreptatita sa subliniez ca se greseste cand se generalizeaza, se greseste cand se merge pe o anumita directie, ignorand total orice alti factori si ca, in general, nu e in regula sa ai o viziune unilaterala si sa o promovezi ca pe un adevar general valabil. Ce e mai grav – in viziunea mea – e ca aceasta directie unilaterala nu a fost atat intentia lui Krossfire, cat s-a instapanit in urma unor comentarii pe articolul respectiv, in speta provenite de la un specialist in resurse umane (daca am inteles bine, daca nu, rog sa fiu corectata) care explica ca ce si cum se asteapta de la un absolvent. Foarte frumos demers, pacat doar ca abunda in limbaj de lemn si e o poveste spoita, fara vreun folos real. Caci e simplu sa infatisezi un anume ceva, sa raspunzi intr-un anume fel si, ca angajator, sa te multumesti cu asta. Si uite asa se creeaza lanturi si lanturi de incompetenti, care ajung pe posturi pe ochi frumosi; in acest caz, „ochii frumosi” inseamna abilitate de a vorbi frumos, de a spune ce vrea sa auda celalalt, de a impresiona nu atat prin fapte cat prin vorbe. Se mentioneaza si CV-ul: trebuie sa fie abundent in realizari, inclusiv voluntariate. Trebuie sa impresioneze prin volum, nu prin calitate. Dati-mi voie sa va zic ca atunci cand esti la o facultate pe bune si, intamplator, iti si place si vrei sa faci treaba, nu prea ai timp de pierdut cu chestii de umplut cv-ul. Poate sunt naiva, insa am tendinta sa pun accent pe calitate si pe o buna pregatire profesionala. In optica si viitoarea mea meserie asta inseamna sute de carti de citit si de inteles, zeci de carti de invatat si nu stiu cate si mai cate alte lucruri de parcurs, incat de multe ori imi doresc zile de 25 ore, saptamani de 8 zile si ani de 13 luni.

Mi s-ar putea reprosa ca as cadea fix in capcana pe care o observa Krossfire: si anume ca facultatea ofera o doza de vise, un miraj al viitorului asigurat printr-un minim efort. Diferenta ar fi ca efortul de care vorbesc eu e departe de a fi minim, asta pe de o parte. Pe de alta parte si in plus fata de asta, se intampla sa vorbesc mult mai in cunostinta de cauza decat si-ar imagina unii. Asta pentru ca acumuland ceea ce am invatat in doi ani, in anul 3 sa ajung sa muncesc in domeniu, sa fiu un mic colaborator, un mic viitor avocat care cum necum stie de pe acum materia de anul 4. Deci se poate. Si asta fara interviuri spoite si fara fete impopotonate cu zambete false si strangeri ferme de mana. Ci doar cu munca si seriozitate. Si desi asta poate suna a discurs muncitoresc, va asigur ca nu. Important e sa se tina cont ca munca intelectuala este o munca ce nu ar trebui ignorata, ca ea aduce inca bani si prestigiu, ca un medic sau un judecator, par example, vor fi oricand apreciati pentru niste ani de efort, de multe ori supraomenesc. Nu are de-a face cu visuri neimplinite, cu facultati facute doar de dragul de, cu obligatii asumate pentru parinti. E o realitate inca existenta si, lipsita de modestie fiind, afirm posibila si pe viitor, subsemnata dorindu-si a fi un exemplu in acest sens (gasind totusi si altele, daca se considera ca persoana 1 nu merge).

Nu incerc sa demonstrez o fata roz care nu exista. Am vrut doar sa arat o alta realitate, o alta abordare, un alt punct de vedere. Pana la urma nu e o lupta intre mine si ei, e doar realitatea mea si a altor studenti despre care nimeni nu stie ca au ramas la sistemul de 4 ani, despre care se crede ca vor doar spagi si bani, impotriva carora prejudecatile si atacurile nefondate curg nestingherit. E acea libertate de a spune nu corporatizarii, pentru ca stimatilor, fara noi n-ati exista!

Arana

Titlul se vrea o metafora, se vede ca nu e un veritabil drept la replica, doar ca ar fi sunat stupid „comentariu la blogul lui Krossfire, ca era prea lung si prea pe langa pentru a-l scrie direct la articolul cu pricina”

Trebuie precizez ca port tot respectul pentru Krossfire si pentru articolele sale si modul sau de a gandi si ii multumesc pentru exercitiul de gandire oferit de articolul respectiv.

Publicitate