Maestrul şi Margareta

Motto:

Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Satana are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul propriei lor vieţi trebuie sî le fie indus din afarî. Lor nu le trebuie libertate. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini şi aleşi, rezultă că doctrina lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi si neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. (Gabriel Liiceanu, referitor la capitolul Marelui Inchizitor, Fraţii Karamazov, Dostoievski)

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, este un roman obsesiv şi obsedant. Odată captivat de spectacolul de pe o scenă de teatru burlesc, romanul ţi se întipăreşte în conştiinţă. Începi să te întrebi cum ai trăit fără să îl citeşti până acum şi te îndrepţi spre noi şi noi căutări. În dorinţa de a scrie cât mai bine, mai corect, mai complet şi complex despre roman, m-am prins într-un şir nesfărşit de linkuri şi noi explicaţii şi interpretări, realizând după câteva ore de muncă de cercetare că am de-a face cu o reală capodoperă. Şi asta nu doar pentru valoarea literară – ce-mi era clară – ci şi pentru intrigile şi discuţiile şi numeroasele interpretări stârnite. Sunt câteva linii directoare, pe care le-am surprins, câteva detalii pe care le-am văzut altfel, iar apoi trimiteri şi simboluri ce mi-au scăpat, din lipsă de atenţie, de cunoştinţe ori pur şi simplu din diferenţă de perspectivă. Dacă toate acestea nu sunt suficiente pentru a convinge pe cineva să citească romanul şi cât mai repede asta – să nu piardă deci timp preţios (ca subsemnata) încercând să evite să cadă în capcana „dacă e prea lăudat/citit înseamnă că nu e chiar aşa bun”. După Dostoievski, Bulgakov a devenit subit idolul meu rus, noua mea obsesie rusească.

Nu-i aşa, la ruşi totul se învârte la extreme, la pasiuni duse dincolo de obsesiile umane? Nu există sentiment pur ori uman, decât dacă privim umanul ca realitatea de dincolo de văl, înţelegând astfel că tot ceea ce e uman poate fi epuizat dincolo de limitele impuse. De morală, de religie, de politică ori de conştiinţă. Ce rămâne bine înfipt în cititorul Maestrului… e tocmai această subumanitate, percepută nu doar ca o ignorare, ci şi ca o voită combatere a limitelor artificiale. Străinul reprezintă, fără dubiu, prima încălcare a regulilor. În Uniunea Sovietică, anii ’30, tot ceea ce era străin era şi de condamnat, dar mai ales de evitat şi îndepărtat, reprezentând întruchiparea duşmanului. Woland apare de la început ca un posibil proscris. Declarându-şi deschis ocupaţia şi interesul – magia neagră – sfidează cu bună ştiinţă ateismul şi raţionalismul exacerbat, abordate drept politici de stat in Uniune. Introducerea ce îi este făcută acestui străin, în aparenţă misterios, este savuroasă, scrisă cu măiestrie, imaginaţie şi mult curaj. Eşti supus ca cititor unui test de anduranţă, autorul îţi verifică imaginaţia, simţul umorului şi într-un mod subtil te conduce pe drumul simpatiei faţă de un personaj deopotrivă de temut şi fascinant.

Incursiunile in Yerushalimul lui Yeshua Ha-Nozri sunt deschise, paradoxal, de Woland, continuate apoi prin condeiul Maestrului. Desigur, simbolismul întoarcerii la un trecut ATÂT de interpretabil nu e întâmplător. Bulgakov vrea să amăgească cititorii cu existenţă binelui, ca veşnic opus al răului. Însă realitatea romanului – şi nu numai – este că nu poţi pune eticheta de bine absolut şi de rău absolut. Nici de o parte, nici de alta. Bezdomny e admonestat de Berlioz pentru că îl umanizează pe Isus, în loc de a-i infirma complet existenţa (căci asta cere politica momentului). Demonstraţiile lui Woland cât şi scrierile Maestrului nu aduc lămuriri în sensul existenţei divine al lui Yeshua. Dimpotrivă, par să fie inserate cu scopul de a-l abate pe cititor de la firul încâlcit al evenimentelor, oferindu-i satisfacţia de a se simţi bun. Totuşi, umanizarea – din nou – presupune îmbinarea opuşilor. Şi astfel, câtă vreme Woland a stat în cameră cu Yeshua, care e unul şi care celălalt? Unde anume demarcăm filosoful de magician, ori eliberatorul de inchizitor? Pare suficient de clar că libertatea omului nu va veni pe filieră umană. Autocompătimirea lui Pontius Pilat, precum şi remuşcările sale faţă de omorârea unui inocent deschid tocmai ochii către proasta transpunere a ideii de religie. Bulgakov pare să nu condamne nici religia, nici ateismul, ci să deschidă o nouă poartă, a întrebărilor. Nu pot decât să presupun ca un stat care interzice gândirea religioasă este la fel de rău ca unul ce o impune.

Vizibil, trimiteri la ideologia Marelui Inchizitor, ce îl condamnă pe Isus că nu s-a lăsat ispitit, devenindt astfel cu adevărat pe placul oamenilor. Religia se desfăşoara în afara şi contrar unei doctrine ce s-a hotărât că e nepotrivită nevoilor fiziologice ale omului. Atât Woland cât şi Yeshua fac să se arate adevărata condiţie umană: pus în punctul de a alege, omul va fi probabil rău şi prost. Nu pentru că este limitat, ci pentru că a fost îngrădit şi se crede îngrădit. E o chestiune de autodepăşire, faptul de a înţelege libertatea şi faptul de o folosi. Marele Inchizitor al lui Dostoievski este convins că natura umană nu poate evolua suficient pentru a face din libertate un instrument la îndemâna maselor. Woland pare să demonstreze că are dreptate. Sărutul lui Iuda e transpus Inchizitorului de însuşi Isus, care se trădează, din nou, pentru acelaşi scop: stupizii oameni. Ce face Woland e să dovedească inutilitatea sacrificiului şi deci a sanctificării omului.

Dincolo de dilemele politice şi religioase, tratate sub o mască de satiră şi ironie, m-am lăsat fascinată de titlu. De ce tocmai cele două personaje? Margareta apare târziu, dar cu un rol definitoriu. O vrăjitoare, o slujitoare a celui rău, însă departe de imaginea medievală. Dimpotrivă, e o imagine a sacrificiului născut din dorinţa de măreţie, a umilinţei dar şi a libertăţii. Margareta e în acelaşi timp o regină, dar şi o prostituată, o femeie dispusă să lase totul pradă unei hotărâri ilogice, marcate de vise născute din plictiseală. Nu încerc să diminuez personajul, să îl fac să apară într-o lumină mai proastă decât e cazul, însă e cât se poate de clar că ea nu acţionează din principii şi dragoste. Nu e nici pe departe o eroină antică, condusă de nobilimea sufletului. E mai degrabă o aventurieră, care îşi impune să iubească un pricăjit, un nenorocit (în sensul pur al cuvântului, fără vreo tentă peiorativă), un om dedicat unei idei, şi numai acelei idei. Par să existe nişte fărâme de iubire, însă aş vrea să cred că nu pentru iubire e aleasă Margareta să fie regina balului şi nu pentru iubire i se oferă – simbolic – veşnicia alături de Maestru. Există mai peste tot o dorinţă de a încununa lectura cu o supremaţie a titlului. Acesta e ales pentru a-ţi dezvălui un centru al lecturii, un punct de observaţie chiar. Ceilalţi vin şi pleacă, trezind compasiune ori nu, dar Bulgakov satisface cititorul şi reduce acţiunea în punctul de interes al celor doi. Ceea ce pentru mine nu este altceva decât un artificiu literar, o comformare faţă de un spirit tradiţional. Cu toate că romanul, în construcţie şi în modalitate de abordare inspiră atemporalitate. O scriere ce e capodoperă nu doar acum, ci probabil şi în 100 de ani, de ce nu şi acum 100 ani.

Şi totuşi, oricât de profund şi de dătător de gânduri este romanul, el curge. Neîntrerupt, fabulos, miraculos. Un conglomerat de măscărici şi marionete, doar nu degeaba Teatrul de Varietăţi e centrul istoriei noastre. Poate că Behemoth, Koroviev şi Azazello sunt slujbaşii lui Woland, dar adevăraţii jucători (mai corect spus, adevăratele jucării) sunt oamenii: Berlioz care îşi semnează sentinţa la moarte, Bezdomny care se complace în scriitură de duzină şi într-o nebunie la fel de superficială, Bosoi – corupt, naiv, ignorant şi sortit pieirii etc. (e interesantă şi captivantă descoperirea lor, a căderii şi a – aparentei? – lor revitalizări). Câteva exemple ale unui tablou inspirat parcă de Bosch, pasibil a fi privit din sute de unghiuri şi la fel de numeroase adâncimi.

Un roman unde fericirea merge mână în mână cu ignoranţa şi supunerea. Unde se dezvăluie greutatea şi imposibilul pe care îl poate atinge posibilitatea de a face alegeri. Ca entităţi, suntem supuşi constant unui sistem întreg de presiuni, reguli şi regulamente. Există oameni ce fac eforturi pentru a le implenta, opus celor ce încearcă din răsputeri să le depăşească. E un semnal de alarmă, vis a vis de tragedia ignoranţei şi a sorţii omului supus. Poate ca o replică la un regim. Poate doar ca un modus vivendi. Poate doar o manifestare artistică de înaltă clasă, exerciţiu de gândire şi bogăţie a creativităţii…

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

Publicitate

Azi scriu. Despre tot

Îi invidiez sincer pe oamenii care nu au probleme de exprimare, de comunicare, probleme în a ajunge la restul. Acum câteva minute, pe un forum, o persoană care nu ştie nimic despre mine s-a gândit ea că cel mai bun lucru pe care îl are de făcut e să îmi explice mie că sunt inferioară si că îi invidiez pe cei care au argumente. Fie-mi iertat, dar evident nu are nicio treabă cu realitatea o asemenea afirmaţie. Doar că întotdeauna m-au deranjat – peste măsură – gratuităţile. Cuvinte aruncate doar pentru a jigni, fără a cunoaşte omul, fără a te baza pe ceva palpabil. Se întâmplă atât de des în online, încât mă mir şi eu că nu m-am obişnuit. Problema e că am prostul obicei de a trăi şi de a mă raporta la viaţa reală. Unde lumea e mai reticentă la a crede că deţine adevărul absolut – căci dacă nu ai o tastatură şi un monitor după care să te piteşti e mai greu – şi unde mi se întâmplă mult prea rar să fiu jignită sau atacată fără motiv. Poate nu doar din respect sau din recunoaştere, probabil cel mai mult din frică, însă dacă aşa trebuie, aşa să fie.

Revenind la ideea iniţială, acea invidie are mare legătură cu pauza mea de pe aici. Idei sunt, poate nu multe, poate nu cele mai potrivite, dar destule pentru a încropi câteva scrieri. Problema e că sunt oarecum obsedată de a găsi cea mai bună formă pentru ele, de a mă asigura că mesajul meu ajunge acolo unde trebuie. Şi apoi vine un mic detaliu ca cel pe care tocmai l-am descris şi se duce toată încrederea şi puterea de a respecta creaţia mea, de mă ţine agăţată de ceea ce contează şi de a da atenţie acestor aspecte şi nu celor deranjante. Am tendinţa de a mă gândi mult la superficialitate, la a face lucrurile doar de dragul de şi – deşi e mult spus – am un soi de fobie faţă de treaba asta; iar consecinţele sunt destul de vizibile, căci din teama de a nu trata ceva aşa cum vreau si la deplina mea capacitate, ajung să nici nu mă mai ating de lucrul respectiv. E clar că în anumite domenii doar exerciţiul poate duce la o valorificare completă a posibilităţilor cuiva, însă pentru mine exerciţiu poate însemna doar pierdere inutilă de timp. Timp pe care nu îl am, însă din nou, cu cât mă gândesc mai mult la acest fapt, mă pierd de la a găsi vreo soluţie şi mă împotmolesc într-un cerc vicios.

În asemenea momente, nu îmi rămâne decât refugiul… am promis într-un post precedent că voi reveni cu ceva mai detaliat despre cărţi, despre categorii de cărţi pliate nevoilor mele, despre felul în care le adaptez existenţei mele, ca refugiu, ca pasiune, ca îndeletnicire, ca vis ascuns.

Mă voi rezuma la două exemple, pentru a da o idee despre cum funcţionează mintea mea şi pentru a da sens şi primelor două paragrafe.

În vacanţa de iarnă, principala mea ocupaţie a fost evident cititul, însă am combinat cam de toate pentru toţi. Inclusiv o carte pe care m-aş aştepta ca o persoană pasionată de lectură să o ignore, pentru că in aparenţă oferă prea puţin. E vorba despre Profeţia familiei Romanov de Steve Berry. O ficţiune istorică, plasată în Rusia de azi, o temă supraexplorată, şi anume posibilitatea supravieţuirii unor membri ai familiei ţarului, o ideatică restaurare a regimului ţarist în Rusia şi un american care salvează pe toţi şi pe toate. Şi să nu uit povestea de iubire dintre avocatul negru şi artista de circ rusoaică. Eh, am fost cât se poate de sinceră şi mă întreb câţi mă vor judeca pentru că nu voi spune că a fost o porcărie infectă ci doar o pauză, o detaşare, o lectură uşoară şi drăguţă. Mi se întâmplă la anumite intervale de timp să am nevoie de aşa ceva. Nu mi-e clar de ce, ştiu doar că la momentul potrivit aşa ceva îmi poate oferi relaxare într-o altă manieră. Cum ar fi dacă…  sau mai bine fără dileme. Fără gânduri, fără frământări, fără idei, fără nimic. Totuşi un nimic plăcut, care ascunde în el o altfel de părere, o altă variantă. Pur şi simplu simt uneori nevoia să îmi golesc mintea, însă nu pot reuşi asta fără un stimulent. Viciile sunt vicii, chiar dacă sunt cele mai apreciate virtuţi. Şi pentru nimicirea creierului – metaforic desigur – am nevoie tot de cărţi. De genul celei de mai sus, însă da, e o carte, e beletristică, e capabilă să îmi ofere fix ceea ce am nevoie în acel moment. Trebuie să mă explic pentru asta? Ar trebui să fiu stigmatizată? Aştept să răspundă alţii…

În altă ordine de idei, după pauza de mai sus, am trecut la un autor cu suişuri si coborâșuri în ceea ce mă priveşte. E vorba de John Steinbeck, care mă fascinează într-un fel aparte. Pentru că pe de o parte îmi dau seama că ceea ce îmi oferă el pare să fie prea ancorat în realitate, prea dureros, prea mult uneori, însă pe de altă parte asta şi vreau. Un soi de tortură dulce, o căutare a explicaţiilor acolo unde lucrurile sunt cât se poate de clare şi fără urmă de mister. E superficial şi e genial în superficialitate; iar în acelaşi timp reuşeşte să fie de o profunzime înspăimântătoare şi să lovească viaţa, existenţa, creierul cititorului acolo unde se aşteaptă mai puţin, acolo unde e cel mai sigur pe el. Pentru Steinbeck nu există ideea de final fericit, din simplul motiv că final nu poate însemna decât moarte. Oricât de senină sau de aşteptată ar fi ea, te frapează prin bruscheţe, prin onestitate şi printr-o tristeţe tangibilă. La răsărit de Eden nu a fost excepţie, ba cred că a devenit cartea mea preferată din câte am citit de el, pentru că am început să simt o conexiune reală cu scrierile sale.

Iar acum… acum mă adâncesc într-o lectură ce poate trebuia de mult pusă în categoria de citite. Dar numai acum şi-a găsit „chemarea”. E vorba de Anna Karenina. Mă întreb cât de potrivită e pentru sesiune, însă pot doar spera că universul rus mă va ajuta si de data aceasta, că lumea aceea pe care o visam in perioada mea de obsesie pentru Dostoievski e încă acolo, la fel de reală şi de fascinantă.

În final, mulţumesc din suflet celor care citesc şi comentează blogul şi vouă vă cer scuze că nu am postat atâta vreme, dar sper ca din cele spuse la începutul articolului să mă fi făcut înţeleasă. Nu ştiu de ce brusc îmi pasă, poate doar din simplul motiv că îmi stă în fire ca odată ce mă apuc de ceva, să mă si dedic acelui lucru. Poate pentru că îmi place să scriu, nu doar pentru mine. Poate pentru că dacă aud şi de la o persoană că e bine ce fac aici, zâmbesc. Şi pentru asta voi mai scrie, voi abera, mă voi exprima. Simplu.

Arana