Românii – sau alţii – n-ar citi. Zice-se

Tot citesc, aiurea sau nu, despre români: că nu citesc, că nu sunt culţi, că se îmbată cu iluzia de ziar plus carte şi alte minunăţii. Oamenii vin cu statistici, cu dureri, cu comparaţii cu gloriosul trecut cultural. Eu am o teorie. Care – desigur – mă aştept să fie demontată pentru că nu e bazată pe fapte, pentru că nu e obiectivă. Totuşi, când vine vorba de pasiunea mea, pe care încerc să mi-o cultiv cum pot, pe care încerc să o dezvolt în felul meu şi nicidecum făcând ceea ce trebuie, îmi permit să vorbesc subiectiv. Să văd şi să înţeleg. Şi mai ales să nu îmi fac false probleme.

Cum văd eu lucrurile:

• trecutul nu a fost glorios şi cult; trecutul a fost trist, oprimant, dureros. Oamenii se refugiau în ce puteau. În ce nu era interzis ori cenzurat. În singura variantă pe care o aveau. Da, poate citeau mai mulţi, dar nu cred că erau mult mai real mânaţi de setea de cultură
• prezentul nu e întunecat şi mort şi incult. NU. Sunt oameni pasionaţi de cărţi, sunt librării, sunt biblioteci chiar, schimburi de cărţi, shelfariuri şi, evident, scriitori. De ce suferim atunci? Eu n-am idee. Idealistă ce sunt…
• nu vreau să fie cititul trendy. Nu ştiu despre alţii dar eu citesc pentru experienţă. Pentru trăire. Pentru că simt lucruri pe care altfel nu le pot simţi. Pentru că am nevoie de cărţi, pentru că am nevoie să mă pot elibera, pentru că îmi trebuie alternativa, suspansul, arta, provocarea, jocul, moartea, viaţa, realitatea, magia, farmecul, ideile, motivele, cultura, istoria, timpul, frica, pasiunea pe care mi le oferă cărţile. Nu pentru că vreau să fiu văzută cu vreo carte ori apreciată pentru asta. Nici pentru că vreau să dezvolt un blog de cărţi (ba la cum mi-a scăzut numărul de vizitatori sunt sigură că fac o treabă de nimic, din perspectiva cititorului). Astea sunt doar consecinţe colaterale.
• nu doar românii nu citesc; sunt aproape sigură că procentual vorbind, oameni care nu sunt cu nimic mai inteligenţi decât noi nu citesc mai mult. A, se vând mai bine cărţile? Care cărţi. Şi nu, nu vreau să aud de număr de exemplare de Dan Brown vândute în SUA (simplu: ce populaţie au ei şi ce populaţie avem noi?). În plus sunt atât de snoabă încât prefer să discut cu cineva care recunoaşte sincer că nu citeşte decât cu vreun „cititor pasionat” ce mi-l recomandă pe Coelho şi mă mai şi acuză că de fapt nu l-am înţeles eu şi mă las influenţată de părerea nefondată că ar fi zero calitativ. Că eu de fapt greşesc şi el are dreptate.
• în plus, sunt oameni inteligenţi, culţi, rafinaţi care nu citesc. Surpriză, nu suntem toţi la fel. Nici nu trebuie să fim. Cititul nu e o paradă de creier. E o pasiune (mă repet, dar e intenţionat). Un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa. Vreau să cred că avem libertatea să alegem cum să ne înfrumuseţăm viaţa.

Nu ştiu cum să spun toate astea şi să fiu clară. Cum să mă fac înţeleasă, să arăt că aparenta îmbinare dintre răutate, snobism şi o oarecare logică nu e aparentă. E modalitatea mea de a privi acest aspect. Sincer, direct, fără ocolişuri, fără vise de binele comun, fără campanii inutile. Cum nu îmi place mie să fiu asaltată cu lucruri care nu îmi fac plăcere, nu asaltez nici eu pe alţi oameni. Mă simt eu prost când cineva – care n-a pus de multă vreme mâna pe vreo carte – mă întreabă ce citesc pentru că e politicos să facă asta şi pentru că crede că îl voi aprecia. Nu, nu apreciez teatrul de genul acesta. Îmi place sinceritatea. Oricât de urât ar fi adevărul, vreau să mă hrănesc cu el. Să îl descopăr, să îl înţeleg, să mi-l însuşesc.

Am oare dreptate în ceea ce zic, referitor la citit? Nu ştiu, sunt extrem de subiectivă, totul izvorăşte din modalitatea mea de a privi trăirile. De asta nici nu mă ruşinez mai mult decât e cazul când am un reader’s block. Şi nu urmăresc să dobor recorduri de cărţi citite. Pentru că eu încerc să savurez. Să mă las învăluită, să înţeleg, să relaţionez cu ea, acea carte ce mi-a ajuns în mână, să simt oarecum o apropiere de autor. Ştiu că uneori mă amăgesc. Că pun prea mare importanţă pe ce simt eu. Că am tendinţa să ignor altceva. Dar asta e pentru mine a citi. Să-i dau voie cărţii să intre în viaţa mea, ca o compensaţie pentru privilegiul de a-i descoperi realitatea. Să mă bucur de carte, în întregul ei, la nivel spiritual dar şi material. A simţi. Nu reduc totul la asta, dar are un rol destul de semnificativ. Nu întregul proces al lecturii este unul pur cognitiv. Cititul nu poate fi „învăţat”… nu după un timp. Nu după experienţe contrare, refuzuri repetate ori pur şi simplu incompatibilitate. Mi se pare că aici se greşeşte. Că din exces de zel, dragoste sufocantă faţă de universul lecturii se ajunge la false standarde, pe care „falşi cititori” le ating cu mândrie. Sincere felicitări. Dar când aţi râs ultima dată citind o carte? Sau când aţi plâns? Sau când orice altă simţire a înmărmurit, iar mâinile au început să tremure, ori poate glasul s-a stins, sau chiar ochii s-au luminat de bogăţia experienţei? Pentru mine, în cele din urmă, acolo găsesc o carte bună…

Arana

Publicitate

Elemente de viitor: loc pentru citit

În şcoala generală eram îndrăgostită de tot ce însemna desen. Pensule, acuarele, tempera, ca orice copil. Şi o fărâmă de talent. Nimic serios, însă joaca de-a imaginaţia era grozavă. A fost însă o pasiune trecătoare, cu care am mai cochetat doar în liceu, pentru ca acum să fie stinsă de tot. Am rămas însă cu ceva. Nu, nu visarea… doar imaginaţia. Atunci când e nevoie, o pot pune la treabă.

Un exerciţiu minunat de imaginaţie am văzut la ataraxia, care întreabă cum arată spaţiul ideal de citit. Eu momentan stau în gazdă, având la dispoziţie o cameră, destul de mică. E lesne de închipuit că nu se pune problema de decoraţiuni, de amenajare; eventual folosirea utilă a spaţiului, mai mult de nevoie decât de voie. Tot ce-mi rămâne, în atare condiţii, e să visez. Resurse sunt… aşadar locul meu ideal de citit reprezintă de fapt o serie de spaţii – nereale încă, dar cu o posibilă materializare.

În primul rând, biblioteca. Biblioteca asta e mai specială: o cameră, cochetă. Pereţii vopsiţi într-o culoare liniştitoare, poate mov pastel, poate un portocaliu potolit. Draperii bogate, apte de a opri lumina prea puternică vara, de a-mi oferi intimitatea serilor de iarnă. Închise la culoare, totuşi calde. Vişiniu. Doi pereţi acoperiţi de cărţile mele; literatură, de specialitate, albume de artă, istorie, moştenite sau agonisite. Un perete e geamul, transformat complet; atât pentru panoramă, cât şi pentru lumină. Totuşi, să fie apt să acopere eventualele zgomote ale străzii (dacă merg mai departe cu fanteziile, vă asigur că respectiva cameră dă spre un parc, o pădure, o grădina cu sute de flori, orişicum nu în stradă). Al patrulea perete e colţul de lectură. Un calculator sau un sistem audio, pentru momentele tulburi. Nu vreau întotdeauna linişte şi în plus nu îmi pot trăi colţul de paradis fără muzică. Un fotoliu mare, cu tapiţerie si cuverturi moi, în culori calde, îmbietoare. Multe perne, pentru spate, pentru ţinut cartea, pentru posibilitatea de a mă muta pe jos. Unde – pe jos – parchetul e acoperi de cel mai pufos covor existent. Lângă fotoliu, o veioză înaltă, pentru citit, asigurând lumina perfectă. Dacă inventează cineva veioza cu senzor de mişcare, ce îşi va muta lumina în acelaşi timp cu mişcările dese ale corpului meu, voi fi prima clientă. Să nu uit de măsuţa pentru cafea. Camera e caldă iarna şi răcoroasă vara. Cu miresme de vanilie sau trandafiri… de la lumânări parfumate, beţigaşe aromate sau diverse altele. Uşa e mare şi sigură. Cheia îmi aparţine. Deocamdată e ascunsă în suflet…

Al doilea loc e afară. E pe marginea piscinei din grădina deja evocată. Piscină îmbietoare şi pustie. Grădina mare, umbroasă, la fel de personală şi ascunsă lumii cum este şi stăpâna. Pe post de umbrele sunt pomi. Meri sau cireşi. Şezlongul e un hamac încăpător. Apa e aproape, natura la fel. Cărţile sunt la îndemână. Am pustietatea necesară, am colţul de farmec, ideea de linişte, de calm e cea dominantă. Atmosfera este cea care contează atât de mult… mă opresc la acestea două. Deşi dacă aş mai insista puţin, nu mi-ar fi deloc greu să descopăr noi şi noi spaţii ascunse în mintea-mi  zburdalnică.

Nu ştiu când voi avea măcar unul din locurile acestea. Însă trebuie să cred în ele. Poate nu vor fi aşa, poate surprizele nu se vor lăsa mult aşteptate. Până atunci improvizez. Stau în pat ascultând muzică şi mă visez departe. Mă izolez ore sau chiar zile în şir în camera şi simt că as putea supravieţui fără mâncare, fără a auzi oameni vorbind, fără a avea nevoie de ceva cu adevărat. Există mereu un parc, o bancă mai ascunsă. Am noroc că am puterea să mă detaşez. Pe cât de greu îmi este să ignor ceva ce mă afectează direct, pe atât îmi e de la îndemână să transform în inexistent ceva exterior.Tocmai de aceea, aproape că nu am nicio problemă în a citi oriunde. Evident, depinde de carte, de starea de spirit, de momentul zilei. De extrem de mulţi factori, care nu merită înşiraţi, însă care poate mă şi împiedica să am ritualuri. Nu ştiu dacă e de bine sau de rău.

Spaţiul meu ideal de citit e doar o fantezie, o aţă de care trebuie să mă leg, drum către un viitor suficient de incert aşa cum este. E mult mai uşor să visez la lucruri spirituale. Căci tot ce am descris e un simplu catalizator spiritual. Hrana minţii trebuie înfăţişată în forma potrivită. Indiferent de realitatea ei concretă.

Arana

Cateodata ma destainui (1)

As avea chef sa scriu despre o carte, sa ma extaziez si sa detaliez ce m-a incantat si ce nu la acea carte. Poate si am de unde alege – desi recunosc ca in ultimele 2 saptamani am avut o perioada moarta, fie din cauza unor lecturi mai putin fericite (ca si cea curenta, pe care o voi termina doar dintr-o sadica pornire; e vorba de W. Borroughs Naked Lunch), fie pentru ca au fost cateva zile cand efectiv nu am putut citi. Si m-am speriat sa vad intr-un loc ca exista oameni care sustin ca a citi o carte pe saptamana e putin, ca daca te declari iubitor de literatura ar trebui sa ai minim 7 carti citite pe luna s.a.m.d. M-am simtit jignita, avand de altfel o fire usor sensibila. Si asta pentru ca eu nu ating asemenea performante caci am fost mereu de parere ca o carte trebuie savurata in ritmul in care ti-l impune ea. Asta pe langa detaliile pe care multi le cunosc prea bine: pentru unii mai exista un job, pentru altii o facultate careia i se dedica in mare masura, pentru altii exista familii si alte si alte impedimente.

Am fost intrebata de multe ori de ce imi place sa citesc si la fel de multe ori lumea fie m-a apreciat pentru pasiunea asta, fie m-a condamnat. De multe ori imi place sa ma refugiez in lumea cartilor si sa ma prefac ca nu exista altceva. Tin minte cand citeam Parfumul de Suskind – un exemplu doar – eram atat de fascinata de euforia mirosului incat nu puteam vorbi despre altceva. M-am trezit – intr-un pub fiind – ca scot cartea din geanta sa citesc niste paragrafe care m-au impresionat si care imi staruiau in minte. Lumea evident se uita cel putin ciudat la mine si sa nu mai zic ca nu interesa pe nimeni ce vorbesc eu acolo. Si totusi atunci nu m-a deranjat, pentru ca stiam ca am facut fix ce am gandit si ce am simtit in acel moment, iar a fi condamnata pentru asa ceva nu constituie nicidecum greseala mea. [Prima mea dovada de nebunie de genul acesta am avut-oin clasa a 2a, cand citeam 20000 Leghe sub mari, J. Verne, si cand innebunisem toti colegii de clasa cu fantasticul cartii.] Inteleg totusi cum celor din jurul meu episoade de genul acesta le-ar putea ridica intrebari referitoare la sanatatea mea mintala. Si mai inteleg daca uneori exagerez si ma arat prea entuziasmata. Si asta pentru ca cititul mi s-a infiripat incet incet in sange. Nu sunt dintre micile genii care la 14 ani il devorau pe Sartre sau Kant. Nu mi-am petrecut copilaria inchisa intr-o biblioteca, ascunzandu-ma de parinti in timp ce imbratisam cartile mult visate. Poate as fi vrut sa fiu asa, dar am fost un copil normal. Care citea tot ce ii dadeau fratii mai mari si absolut toate lecturiile obligatorii din clasele 1-12 (ma intreb daca azi cei din clasele primare mai au „lecturi de vara”) – si totusi nimeni nu stia asta pentru ca eram mult prea lenesa pentru a imi face celebrele caiete de lecturi. Citeam cartile, le citeam pentru mine, de pe atunci aveam o deschidere spre lectura ca ritual, lectura ca pasiune si nu in ultimul rand, lectura ca refugiu si realitate alternativa.

Pe de alta parte insa am destule momente moarte. Zile acum, poate chiar saptamani – mai de mult asta, pana prin clasa a 11a – cand nu citesc nimic. Momente in care cartile nu ma atrag, in care ma simt ipocrita doar punand mana pe o carte. Si asta pentru tot ce am zis mai devreme. Nu consider lectura motiv de parada. Scriu si vorbesc despre carti pentru ca sunt pasiunea mea, pentru ca desi cariera mea nu se va construi in jurul lor, au fost si vor ramane visul meu. Poate si pentru ca personal nu am harul scrierii, imi place sa adulmec talentul altora, imi place sa descopar bijuterii acolo unde altii vad simplitate, imi place sa inteleg puterea altora de a se juca cu imaginile, cuvintele si evident, perceptiile noastre. Insa toate acestea cer o stare, cer o dedicatie, trup si suflet. Nu obisnuiesc sa termin cartile care nu ma incanta, tocmai pentru a nu condamna pe nedrept; (e o diferenta intre cartile proaste si cartile bune pe care nu le pot citi pentru ca nu se potrivesc personalitatii mele); ba chiar pana am inceput sa imi formez o conceptie proprie despre literatura, am patit destul de des sa las deoparte carti care pur si simplu nu se pliau pe ceea ce cautam eu.

Cateodata pot fi fanatica, alteori o ignoranta. Sunt momente cand vorbesc in continuu doar despre o lectura, sunt momente cand ma gandesc in continuu la o lectura – fara insa a fi in stare sa impartasesc si cu altii, paote si pentru ca nu ma consider demna sa vorbesc despre ceva atat de maret. Sunt insa si momente cand nu am chef sa ma intrebe nimeni ce citesc sau de ce citesc, momente in care spun clar si raspicat ca nu sunt cititoare avida, cand ma simt umilita fata de lecturile impresionante si paradele sclipitoare ale „lecturarilor” consacrati. Si in fine, acele momente cand nu conteaza altceva decat sa actionez cum simt si gandesc, sa pun sau nu mana pe o carte doar pentru ca o voce imi spune asta. Momente care as vrea sa devina litera de lege pentru mine, sa fiu in stare sa nu ma mai intereseze nimic din ce ma inconjoara. Cartile pot oferi asta, dar mi-e prea teama de capcane. Timpul e cea mai mare dintre ele.

Maine plec din nou la mare… in habitatul meu. Cu o carte sau doua si un manual – nu, nu am restante, dar orgoliul ma impinge la examenele de mariri. Timpul iar se scurge, iar ma inspaimanta, viata reala iar imi da palme peste palme si eu nu fac decat sa gasesc puterea sa fabulez si sa visez pe un blog pe care nu il vreau faimos.

Arana

PS: Sper sa fiu in stare sa revin cu un articol despre Murakami care nu conteneste sa ma surprinda… in sfarsit, un nou autor care pare sa-mi ofere plenitudinea sentimentului lecturii