Silk (mătase) A.B.

Mi se întâmplă să pun mâna pe câte un autor, care pe moment sa mă bulverseze. Am descris asta aici. A fost prima mea întâlnire cu autorul viselor. Alessandro  Baricco nu se citeşte greu. Nu oferă mai mult decât îi ceri şi aproape că e de duzină. Totuşi, nu trece dincolo de limita literaturii. Dimpotrivă, pe un ton simplu, pe un cadru simplu, el construieşte vise şi lumi alternative. Pe cât de la îndemână, pe atât de absurde prin lipsa materialităţii.

Cu ocazia cumpărăturilor de  săptămâna trecută, am luat Silk de la Anthony Frost şi Castele de furie de la Cărtureşti. Am citit-o pe prima, deşi am avut o săptămâna plină şi urâtă. Dar asta nu m-a oprit să zâmbesc şi să visez cu ochii deschişi. Mă repet, însă experienţa pe care ţi-o oferă o lectură de Baricco e uimitoare. Ca om, cu sentimente şi trăiri din cele mai diverse, nu ai cum să nu cazi – măcar pasager – în lianele eterice create de italian. Talentul lui nu rezidă în analiză psihologică. Ori în crearea unui mediu din nimic. Ori poate în a oferi mii de idei pe o tavă minusculă. Talentul lui stă în faptul că poate scrie despre iubire şi despre subiecte la îndemâna oricui într-un mod unic. Care nu are nimic din siropul romanelor de dragoste, ori din superficialitatea care apare în literatura uşoară. Nu neg că cineva ar putea vedea doar asta în Baricco. Nici măcar nu m-aş mira să aud că sunt undeva în zona cretinităţii că îmi place aşa ceva. Însă l-aş întreba eu pe cineva care afirmă asta, cât de frustrat e de viaţă, cât de închis şi stupid e că nu vede calitatea acolo unde ţi se dă peste nas cu ea?

În Mătase, Baricco dovedeşte că nu trebuie să fii filosofic pentru a scrie inteligent. Arată o altă faţă a unei lumi interesante. Niste cultivatori de mătase dintr-un orăşel din Franţa, un om ca toţi oamenii, o călătorie în Japonia şi o poveste ireală de dragoste cu o fiinţă la fel de ireală. Japonia îşi deschide porturile pentru străini, dar nu şi inimile. Nu vei fi niciodată privit altfel decât un intrus, nu vei obţine decât scopul material pe care îl cauţi acolo. Herve Joncour e prototipul omului ce îşi visează marea aventură. Care deşi are o viaţă frumoasă, vrea acel strop de neobişnuit şi miraculos pe care îl caută oricine. Să dea cu piciorul rutinei, să rişte. El nu iubeşte japoneza, ci iubeşte ideea din spatele ei. Ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi el cuceritor şi cavaler. Un adevărat războinic în căutarea vieţii netrăite. Dar îi lipseşte curajul. Face de 4 ori acelaşi drum – descris metodic, în detaliu, aproape obsedant – vede aceleaşi lucruri, face aceleaşi gesturi. Ca şi cum aşteaptă să îl lovească schimbarea. A cumpăra ouă de viermi de mătase nu era suficient. El vroia să fie erou. Doar că i se neagă această calitate. Oamenii obişnuiţi, simpli, neinteresanţi nu au dreptul să devină eroi. Să lăsăm poveştile cu final sfârşit celor naivi. Cam asta vrea să transmită cartea.

E bine să visezi. Nu răneşte pe nimeni. Doar că dacă crezi prea mult într-un vis, s-ar putea să pierzi realitatea pe care o ai. Care nici măcar nu e rea, doar că eşti tu veşnic nemulţumit de condiţia ta. Nu că ai putea să o schimbi, căci e prea târziu şi oricum nu eşti omul acţiunii. Ajungi totuţi să îţi intoxici existenţa cu visul iubirii. Prostie, că doar iubirea e în curtea ta. Dar nu e bună. Nu, doar cea de peste două continente e reală. Deşi nici măcar nu eşti sigur de realitatea femeii. Pentru ce? Pentru a fi alungat, pentru a ţi se spulbera dorinţa de viaţă. Pentru a ajunge în cele din urmă într-o rutină cu mult mai nimicitoare decât cea dinainte. Ca un fel de spălare a păcatelor inexistente. Joncour e destul de idiot, ca modalitate de abordare. Dar nu pot să îl judec, pentru că el nu cere nimic de la cititor. Baricco nu vrea să creeze nişte supraoameni. Dimpotrivă, parcă doreşte să îi lase să se zbată în nămolul lor, doar de dragul de a-i tachina. Priveşti, citeşti şi ştii ce se va întâmpla. E absurd să visezi până la capăt. E poate puţin pesimist, să te loveşti mult prea tare de pământul dur. Dar dacă ai avut porţia ta de neobişnuit, aşa cum ai visat-o, conform curajului tău, parcă mori altfel. Parcă nu mai regreţi. Şi e bine aşa. Simplu şi la obiect.

Nu e o viaţă sau o poveste pe care să o apreciez. Dar e minunat realizată. Aceleaşi pendulări între real şi imaginar, între un spirit oniric şi o trezire crudă. Magicul redus la existenţa zilnică. Fără pretenţii. Dar melancolic, fascinant, mort şi viu în acelaşi timp. O lectură frumoasă, rece pe alocuri, potrivnică, dar îmbietoare.

Arana

Publicitate