Cannibal Holocaust (1979)

Motto:

Homo homini lupus est

Pe post de introducere:

In general, persoana mea si filmele nu avem o relatie prea buna. Pretentioasa din fire, cu reactii aproape alergice la ceea ce imi inspira fals, tind sa caut in filme mai mult decat o realitate alternativa. Ma inspira asa numitele indie movies sau cele in care violenta extrema are rolul unui adevarat „statement”. Ca si in literatura, si in cinematografie imi place sa fiu provocata, sa caut dincolo de imagini, sa inteleg si sa interpretez. Altfel, e o simpla pierdere de vreme.

Revenind la Cannibal Holocaust, un film italian din 1979 (1980?). L-am vazut in vara trecuta, intr-o noapte de insomnie si nu numai ca nu mi-a trecut insomnia dupa vizionare, insa am petrecut o noapte intreaga pe net incercand sa-l descifrez si sa-i dau de capat. Obiectiv, pe imdb are o nota foarte mica – ceea ce dovedeste cam cati oameni au inteles filmul asta; in general, se insista prea mult pe violenta care apare in film si drept urmare, pana si azi filmul e interzis in cateva tari. Legat de violenta, cea mai imbecila chestie care i s-a intamplat regizorului a fost chemarea sa in instanta, unde a trebuit sa aduca actorii, sa dovedeasca faptul ca nu sunt morti: la vremea respectiva, nimeni nu credea ca efectele speciale pot imita atat de veridic moartea. Evident, au ramas si azi destui paranoici care sustin ca filmul e un „snuff movie”.

Totusi, trecand dincolo de impiedicatul de prejudecati si de minti inguste, filmul are un mesaj extrem de puternic si de indraznet: homo homini lupus est. Sincer vorbind, cred ca am inteles sintagma lui Hobbes doar dupa ce am vazut filmul asta. Imaginile sangeroase si gory nu au decat un singur scop: a sublinia nevoia stridenta de a ne alimenta cu ceea ce ne scarbeste. Oamenii – luat ca mase – nu cauta niciodata adevarul, cauta doar ceea ce i-ar conveni lor sa fie adevarat. E foarte explicabil, analogic, de ce au astfel atata succes emisiuni gen Stirile de la ora 5 sau ziarele gen Libertatea: prezinta partea crunta si josnica a realitatii, care il face inclusiv pe analfabetul cretinoid sa se simta un om bun, superior. In esenta, este o palma usturatoare la adresa asa-zisei civilizatii. O demonstratie ca celebritatea de azi e de fapt pre-fabricata si regizata pana la ultimul detaliu. Si ca doar asa devine celebritate. Pentru ca pe xulescu nu il intereseaza ce e aia istorie, cultura, civilizatie. Nu. Important pentru el e sa vada sange, sex, tortura. Sa se simta el implinit ca sta in marele oras, cata vreme „pre-istoricii” se omoara intre ei. Doar el nu ar face niciodata asta: sa dai in semenul tau!

Daca se intreaba cineva, da, filmul mi-a provocat scarba. Dar nu prin imagini, nu prin ceea ce arata, ci prin ceea ce se ascunde dincolo de toate acestea. Pentru ca e un film facut cu mult curaj dar si cu mult cap. Poate e un pic prea tarziu sa il vezi dupa aproape 30 ani, pentru ca multe chestiuni subliniate acolo au ajuns sa fie dovedite. Insa ideea e ca natura umana ramane cam aceeasi in esenta. Nu omul s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor, ci societatea in care traieste. Si-a adaptat el lumea inconjuratoare, dar nevoile pe care si le satisface sunt tot aceleasi. Mai mult sau mai putin subtil, insa tot la acelasi substrat se ajunge.

Revenind la cateva detalii tehnice, din punct de vedere calitativ filmul nu exceleaza. Daca privesti atent, sunt destule scene in care se vede ca efectele speciale nu sunt prea bine realizate (repet, au trecut totusi aproape 30 de ani de atunci); de asemenea imaginea este cam bruiata. Dar locul filmarii este de mare exceptie: fix padurea amazoniana. Un rol foarte important in are si coloana sonora (aici un soi de remake facut de la cei de la Necrophagia, insa cu scene inserate din film; varianta din film e mult mai „electro”, mai rece, mai stridenta).  Exista unele filme  care fara coloana sonora ar fi pierdut foarte mult din valoare. Ma gandesc astfel la Requiem for a Dream sau la Clockwork Orange. Ca si aici, linia melodica urmareste o singura tema,   obsedanta, morbida, aproape psihedelica. Linia melodica fie se pliaza perfect pe imagini, fie contrasteaza aproape inspaimantator cu acestea. Iti ramane imprimata pe creier si reuseste sa aiba un efect asemanator reflexului lui Pavlov.

Departe de a pretinde ca as fi epuizat tot ce se poate discuta despre CH, am incercat doar sa surprind acele elemente care l-au transformat intr-un film-simbol pentru mine. Este un punct de referinta in istoria cinematografiei, de o indrazneala si o substanta impresionante. Il recomand, insa cu precizarea ca e nevoie de mult sange rece, de o minte clara si de o mare deschidere spre interpretare si spre subtilitati.

Arana

Publicitate