Redefinim binele?

Intr-o lume in care normalitatea e extrem de diversificata, unde principiile mele si normalitatea ta sunt pe culoare distincte, binele a ajuns sa fie perceput ca una dintre cele mai relative notiuni; departe de a fi echivalent cu ideea de morala si echitate din conceptia vechilor romani, sau cu binele religios ce a dominat secole, binele contemporan e o insusire intuitu personae, o trasatura a personalitatii, la fel ca oricare alta. Unicitatea notiunii rezida in setul de valori pe care hotarasti sa il urmezi. Din punctul asta de vedere (dar si altele – e o poveste intreaga asupra careia voi reveni), nu cred in „unitate in diversitate”. Pana la urma nu vad de ce binele meu care inseamna sa savurez un album al impresionismului ar trebui comparat cu binele tau care inseamna un club de 2 lei, sau binele meu in care as merge la Hellfest e acelasi cu binele tau care, cu aceeasi bani, ti-ai lua un rahat de telefon cu sclipici.

Nu cred sa ii fii contestat cineva binele personajului din Foamea lui Hamsun. Portretul geniului, dar departe de latura sa romantica, un realism brut si sincer. Pentru el binele e sa-si urmeze dorinta de a scrie si apoi a darama tot ce cladeste prin creatie. Pentru el saracia si foamea ajung sa fie adevarate muze, rezistenta la viata sa fie un adevarat har. Nu il vezi ingropat intr-un maldar de vise materiale, ci totul se reduce la spirit. Adica, pana la urma personajul e un monstru si un sfant. El se dezice de morala si societate, il intereseaza prea putin barierele care exced sinelui. Nu este irealizabil decat ceea ce nu coincide sistemului tau ideal.

Binele fetei nesabuite (Llosa) e pe cat de zbuciumat, pe atat de original. O atitudine ce contravine normelor sociale, moralei si recunostintei, o atitudine egoista si lucida. Ce conteaza ca sfarsitul ei e tragic, cata vreme drumul a fost construit de ea si pentru ea. Ajunsese intr-un stadiu in care universul era alcatuit din ea. Nu are nimic in comun cu notiuni „general recunoscute” ca fiind de o inalta etica: bunatate, altruism, spirit de sacrificiu, spirit eroic, patriotism etc. Toate acestea sunt vorbe goale, notiuni construite pe dorinta de uniformitate si de intelegere a doar ceea ce pare sa izvorasca din niste concepte cladite in jurul Antichitatii. Fata nesabuita, fata rea, e antiteticul a tot ce ar trebui sa ne incante la o eroina, si totusi maniera ei de a aborda vata e de admirat. Poate si pentru ca te face sa crezi ca poti redefini binele pentru a-ti coincide.

Departe de a contesta niste notiuni prea generale si prea „normale”, incerc doar sa privesc dintr-o alta perspectiva rolul diverselor concepte in realitatea mea. Pentru ca, orice ar fi, dincolo de social, moral, etic s.a.m.d., se gaseste intotdeauna eul – mai mult sau mai putin integrat, dar in acelasi timp mai mult sau mai putin dornic de a fi integrat. Nu construiesc statui de aur diversitatii, dar nici unitatii. Nu incerc sa dovedesc o pozitie extrema. Nu. Totul se reduce – in ceea ce ma priveste – la o postura pe care o adopt eu, astfel incat sa coincida viziunii proprii. Fiindca desi nu cred in multe lucruri, inca mai am o doza de incredere in caracter si in puterea singularitatii.

Arana

Publicitate

Ex aequo et bono…

…sau conform principiilor echitatii. Preluat din dreptul roman, o regula inca in ceea ce priveste relatiile internationale (cel putin teoretic), echitatea se doreste a fi la baza solutionarii diferitelor probleme. Este una dintre categoriile abstracte foarte admirate si apreciate, o utopie in fapt, insa ceva de care ne legam cu totii extrem de des – „nu e corect!”

Insa acest corect il raportam la ce? Am auzit ambele teorii – totul e in balanta si toate se echilibreaza, deci corectul devine incorect si invers, dar si – nu exista corect sau incorect, lucrurile se intampla pur si simplu fara posibilitatea de a fi prevazute. O teorie putin fatalista, insa pe care am tendinta sa o imbratisez. Poate e vorba de natura pesimista care ma caracterizeaza sau pur si simplu lipsa de incredere in Bine. Si totusi, binele nu e decat un alt concept relativ, care se materializeaza prin prisma propriilor principii si valori. Pentru ca pana la urma, e bine pt mine ceea ce intruneste calitatile necesare sa-mi satisfaca setea de viata, cunoastere etc – toate privite insa prin mine. Si nimeni altcineva nu poate percepe in acelasi mod binele in care il percep eu. Ar fi simplu sa modelez, deci, diverse evenimente sau stari sa corespunda unui sistem variabil. Insa intervine hazardul.

Am impresia ca acesta din urma are un deosebit rol in nasterea exclamatiei – nu e corect. E foarte greu sa consideri ca fiind echitabil ceva ce se intampla independent de vointa oricui. De regula un rau general acceptat ca fiind rau, este considerat incorect. Totusi, din prisma cui? Al celui pe care il afecteaza direct. Asadar, e rau doar ceea ce contravine binelui personal. Nu ne intereseaza de raul paralel desfasurarii propriei vieti. Inseamna ca brusc nu mai e incorect? Pare tot mai evident ca notiunea de corect e strict personala. Se refera strict la o anumita frustrare de a nu putea controla un rau. E vorba de un eveniment care de multe ori se petrece in ciuda a orice efort depus pentru a nu se produce. Apare ca realitate impersonala. Si in final, aceasta depersonalizare e cea care ne face sa apelam la „nu e corect” – pentru ca nu e echitabil sa nu putem corecta ceva ce a mers prost doar fiindca nu a mers bine; insa de echitabilul transcende vointei si se ajunge oare, la un echilibru general? Ca si cum totul ar depinde de ceva suprastructural? Sau efectiv lucrurile se intampla. Punct.

Arana