Silk (mătase) A.B.

Mi se întâmplă să pun mâna pe câte un autor, care pe moment sa mă bulverseze. Am descris asta aici. A fost prima mea întâlnire cu autorul viselor. Alessandro  Baricco nu se citeşte greu. Nu oferă mai mult decât îi ceri şi aproape că e de duzină. Totuşi, nu trece dincolo de limita literaturii. Dimpotrivă, pe un ton simplu, pe un cadru simplu, el construieşte vise şi lumi alternative. Pe cât de la îndemână, pe atât de absurde prin lipsa materialităţii.

Cu ocazia cumpărăturilor de  săptămâna trecută, am luat Silk de la Anthony Frost şi Castele de furie de la Cărtureşti. Am citit-o pe prima, deşi am avut o săptămâna plină şi urâtă. Dar asta nu m-a oprit să zâmbesc şi să visez cu ochii deschişi. Mă repet, însă experienţa pe care ţi-o oferă o lectură de Baricco e uimitoare. Ca om, cu sentimente şi trăiri din cele mai diverse, nu ai cum să nu cazi – măcar pasager – în lianele eterice create de italian. Talentul lui nu rezidă în analiză psihologică. Ori în crearea unui mediu din nimic. Ori poate în a oferi mii de idei pe o tavă minusculă. Talentul lui stă în faptul că poate scrie despre iubire şi despre subiecte la îndemâna oricui într-un mod unic. Care nu are nimic din siropul romanelor de dragoste, ori din superficialitatea care apare în literatura uşoară. Nu neg că cineva ar putea vedea doar asta în Baricco. Nici măcar nu m-aş mira să aud că sunt undeva în zona cretinităţii că îmi place aşa ceva. Însă l-aş întreba eu pe cineva care afirmă asta, cât de frustrat e de viaţă, cât de închis şi stupid e că nu vede calitatea acolo unde ţi se dă peste nas cu ea?

În Mătase, Baricco dovedeşte că nu trebuie să fii filosofic pentru a scrie inteligent. Arată o altă faţă a unei lumi interesante. Niste cultivatori de mătase dintr-un orăşel din Franţa, un om ca toţi oamenii, o călătorie în Japonia şi o poveste ireală de dragoste cu o fiinţă la fel de ireală. Japonia îşi deschide porturile pentru străini, dar nu şi inimile. Nu vei fi niciodată privit altfel decât un intrus, nu vei obţine decât scopul material pe care îl cauţi acolo. Herve Joncour e prototipul omului ce îşi visează marea aventură. Care deşi are o viaţă frumoasă, vrea acel strop de neobişnuit şi miraculos pe care îl caută oricine. Să dea cu piciorul rutinei, să rişte. El nu iubeşte japoneza, ci iubeşte ideea din spatele ei. Ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi el cuceritor şi cavaler. Un adevărat războinic în căutarea vieţii netrăite. Dar îi lipseşte curajul. Face de 4 ori acelaşi drum – descris metodic, în detaliu, aproape obsedant – vede aceleaşi lucruri, face aceleaşi gesturi. Ca şi cum aşteaptă să îl lovească schimbarea. A cumpăra ouă de viermi de mătase nu era suficient. El vroia să fie erou. Doar că i se neagă această calitate. Oamenii obişnuiţi, simpli, neinteresanţi nu au dreptul să devină eroi. Să lăsăm poveştile cu final sfârşit celor naivi. Cam asta vrea să transmită cartea.

E bine să visezi. Nu răneşte pe nimeni. Doar că dacă crezi prea mult într-un vis, s-ar putea să pierzi realitatea pe care o ai. Care nici măcar nu e rea, doar că eşti tu veşnic nemulţumit de condiţia ta. Nu că ai putea să o schimbi, căci e prea târziu şi oricum nu eşti omul acţiunii. Ajungi totuţi să îţi intoxici existenţa cu visul iubirii. Prostie, că doar iubirea e în curtea ta. Dar nu e bună. Nu, doar cea de peste două continente e reală. Deşi nici măcar nu eşti sigur de realitatea femeii. Pentru ce? Pentru a fi alungat, pentru a ţi se spulbera dorinţa de viaţă. Pentru a ajunge în cele din urmă într-o rutină cu mult mai nimicitoare decât cea dinainte. Ca un fel de spălare a păcatelor inexistente. Joncour e destul de idiot, ca modalitate de abordare. Dar nu pot să îl judec, pentru că el nu cere nimic de la cititor. Baricco nu vrea să creeze nişte supraoameni. Dimpotrivă, parcă doreşte să îi lase să se zbată în nămolul lor, doar de dragul de a-i tachina. Priveşti, citeşti şi ştii ce se va întâmpla. E absurd să visezi până la capăt. E poate puţin pesimist, să te loveşti mult prea tare de pământul dur. Dar dacă ai avut porţia ta de neobişnuit, aşa cum ai visat-o, conform curajului tău, parcă mori altfel. Parcă nu mai regreţi. Şi e bine aşa. Simplu şi la obiect.

Nu e o viaţă sau o poveste pe care să o apreciez. Dar e minunat realizată. Aceleaşi pendulări între real şi imaginar, între un spirit oniric şi o trezire crudă. Magicul redus la existenţa zilnică. Fără pretenţii. Dar melancolic, fascinant, mort şi viu în acelaşi timp. O lectură frumoasă, rece pe alocuri, potrivnică, dar îmbietoare.

Arana

Publicitate

Ocean Mare – Al. Baricco

Cum promiteam acum o saptamana si ceva, revin cu incercarea de a surprinde cateva pasaje dintr-un roman care pe mine personal m-a incantat si m-a dus departe… Poate nu m-a incantat in masura in care speram in momentul in care am citit primele cuvinte:

Nisip cat vezi cu ochii, intre ultimele coline si mare – marea – in aerul rece al unei dupa-amieze ca si trecute si binecuvantate de vantul care sufla intotdeauna dinspre nord. Plaja. Si marea. Ar putea fi perfectiunea (…)

Poate am visat prea mult cand am citit-o si am perceput o comoara acolo unde nu era decat infinitate de desert. Desi ma indoiesc… la cate carti si senzatii mi-au trecut prin maini si prin ochi, prin minte si prin suflet, ar fi greu sa ma las inselata de un basm stupid. Ar fi chiar imposibil sa cad in capcana unui exhibitionist, surprinsa de socul subiectului, ignorand cu desavarsire fondul alterat. In anii de cand incerc sa devorez carti – esuand de multe ori – am invatat sa nu compar cartile intre ele si autorii intre ei. Poate doar cartile aceluiasi autor. Dar altfel nu are sens, caci risti sa pierzi ce iti ofera fiecare autor in parte. O carte e o experienta, o traire, un gand, un sentiment. Daca e proasta – sau nu e pe placul tau – las-o. Nu o uri, nu te razboi cu ea, nu face din ea dusmanul tau. Cauta alta, una care sa ti se plieze pe suflet.

De ce totusi aceasta lunga introducere si aceasta dorinta de a justifica tocmai acum cartea? Pentru ca acum am vazut asta (si imi pare rau ca ii fac reclama) si m-am simtit jignita, injunghiata ca iubitoare de carti, ca iubitoare de mare, ca admiratoare a literaturii ce stie sa se joace cu cititorul. Caci asta face Barrico – te transpune intr-o lume de vis si alintare, ca apoi sa-ti dea drumul, sa te lase oarecum deznadajduit, sa te faca poate chiar sa-l urasti. Dar nu pentru ca nu e talentat, nu pentru ca a scris un roman prost sau pentru ca a atras atentia celor nepotriviti. Ci doar pentru ca se lasa citit si pentru ca are privilegiul marii la picioarele lui. Un privilegiu care ii da dreptul la miros de suprarealism, la adieri de magie dar si la zdravene cazaturi pe taramul secului, al lumii reale si dizgratioase, care te indeparteaza prin simplitate si prin uratenie. Pacat doar ca tindem sa uitam ca hiperbola e un manifest al visului, iar simplitatea e o masca a rutinei in care oricum ne zbatem, fie ca recunoastem, fie ca nu.

Barrico poate incearca sa convinga cititorul sa creada in mare. Sa creada ca in hanul Almayer se termina timpul si spatiul nostru. Ca dincolo de peretii lui secretele dispar si oamenii devin eterni. Isi pierd materialitatea pentru a se transforma in niste stafii ale temerilor si ale nebuniei. Nu exista un singur personaj caruia sa ii poti atribui masca normalitatii cata vreme se afla acolo. Se intalnesc intamplator, impinsi de impulsuri necunoscute. Te fac sa renegi coincidentele, sa-ti cauti trecutul si sa vezi oamenii care te-au uimit prin trecerea prin memoria ta. Poate e prea subtil. Sau poate dimpotriva, e atat de evident ce vrea, atat de puternic si de zdrobitor incat vrei sa-l refuzi. Nu putem da drumul autorului in camera noastra doar asa! Adica chiar sa ne fi furat cheia de sub ochi cu atata nonsalanta? Aparent da. Oricum va parasi hanul. Si va parasi si atemporalitatea. Si furtuna si marea. Si atunci cu ce ramai? Cu sfarsituri, inmultindu-se, haotice si resemnate sfarsituri. Nu exista un final al cartii, caci pana si inceputul, tabloul alb e doar o deschidere. Poate vrei sa schimbi tu. Sa chemi inca odata personajele langa tine, sa te sperii si sa dormi alaturi de ele. Sau poate doresti sa redeschizi hanul, inghitit de valuri moarte, sa renunti la viata pentru nemurire.

Nu va spun sa cititi cartea. Mi-e frica sa fac asta, sa sugerez ceva ce unii ar uri, si m-ar uri nedefinit pe mine.

„Un triumf al mitului. Marea, pana la urma, nu e decat un miraj. Alessandro Baricco este, insa, un mare poet” (Le Figarro)

Sa invatam sa visam o carte inainte sa o aruncam…

Arana