Disclaimer: Cum se face ca de cate ori am chef si inspiratie ori imi moare calculatorul, ori imi moare netul? Cineva conspira impotriva mea, e clar. Nu e de ajuns ca scriu rar, mai sunt si impiedicata de „the force” sa postez. Ouff.
A vorbi despre frumusete este atat de cliseic si toate parerile sunt atat de pline de prejudecati si limbaj de lemn, incat mi-e aproape imposibil sa imi dau seama de unde vreau sa incep si unde vreau sa ajung. Sau, mai bine zis, cum as putea face sa arat ca pentru mine frumusetea pe de o parte e o valoare supraestimata, iar pe de alta parte e de multe ori atat de falsa si fabricata incat nu poti decat sa ajungi sa te intrebi daca mai exista si daca mai conteaza o frumusete adevarata.
Totusi, frumusete adevarata… Cam absoluta afirmatia, d’accord. Paradoxal, nu sunt de acord cu existenta acestui concept. Pentru mine, frumosul exista. In arta si la persoane. Nu as putea da un exemplu, pentru ca e vorba de oameni cat de cat apropiati mie, care prin insumarea anumitor trasaturi ii pot numi frumosi. Trasaturi fizice si, de la un punct incolo morale. A mai observat cineva ca exista o legatura intre caracterul unei persoane si modul in care il percepem? Nu mai e mult si am sa ajung sa cred ca frumusetea e fix o parere subiectiva pe care ne-o formam despre cineva. Totusi, as fi departe de adevar – macar intr-o anumita masura – caci mi s-a intamplat sa spun ca sunt frumosi si oameni pe care nu ii cunosc personal. However, e vorba despre oamenii vii, in carne si oase, la fel de vii si de prezenti ca oricare dintre noi. Si asta in opozitie cu ceea ce ni se serveste pe tava ca fiind drept frumusete: plasticul!
Plasticul e prezent peste tot. Sufocant as putea spune. Pe orice post de televiziune, in orice revista, in orice vise, in toate imaginatiile, in toata media. Nu poti scapa de papusele cu tonele de machiaj si photoshop si alte retusuri, cu anorexia dusa la rang de valoare (daca nu ai sub 50 kg esti grasa, sa fie clar), toate parca fabricate dupa un tipar anume – as putea spune toti, pentru ca mai nou si ei adopta aceleasi tertipuri – cu chirurgia plastica visul suprem – evident toate sunt naturale, doar ca natura e cam „taioasa”. As putea continua sa critic si sa injur – pentru ca pe blog nu o fac, dar in gand mi-am terminat deja toate injuraturile pe care le stiu – insa mi-e mai mult decat clar ca oricum nu rezolv nimic. Oricum nu se va schimba decat odata cu un nou trend, decat cand lumea se va plictisi de frumusete. Evident, nu se va ajunge niciodata la ceva simplu, la ceva firesc, la ceva frumos prin esenta si prin simpla existenta. Pentru ca asta nu se vinde si pentru ca e prea accesibil (isi spun ei).
Mereu am crezut intr-o frumusete pura, oarecum inocenta, oarecum rebela. Reala in orice caz, dar dincolo de asta, o frumusete care sa iasa din tipare. Poate si dintr-un spirit de sfidare a „regulilor”, dar poate si pentru ca rutina si repetitia ma plictisesc peste masura. Sa vad sute si sute de poze, copiate parca una dupa cealalta, modificate in aceeasi masura. Si apoi sute si sute de pseudofemei, pentru care doar corpul conteaza si doar el e singura arma. Si nu stiu cine si de ce stabileste regulile. De cand nu mai poate un om sa fie frumos pentru ca pur si simplu este. Nu pentru ca are oasele nu stiu cum, silueta nu stiu cum sau parul cum vor ei. Nu, doar pentru ca trasaturile pe care le are se imbina intr-un mod unic si fermecator. Asta ar trebui sa insemne. Ca dincolo de faptul ca are par lung sau scurt, ca doamna e machiata sau nu, in costum de baie sau in blugi rupti si adidasi poate emana ceva. O aura poate de frumusete, pe care nu o pot percepe decat cei ce au curaj sa se dezica de prejudecati si tipare. Pentru ca frumusetea adevarata, pe care o visez si o vad eu, va fi moarta ca valoare atata timp cat un corp anorexic va fi numit un corp superb, sau o fata modificata in photoshop va fi denumita perfectiune pentru ca un program de calculator a generat un algoritm al frumusetii. Arta nu e matematica. Perceptia umana nu e fixa si exacta. Diversitatea e cea care genereaza frumusete. Nu astept nimic, poate doar sa pot eu sa ma dezic de plasticul ce ma inconjoara si de iluziile si amagirile pe care „autoritatile in materie” le numesc frumusete. Mi-e mila de cuvantul acesta ca a ajuns sa fie folosit pentru orice creatura. Mi-e mila ca am uitat sa fim noi insine si ne luptam cu propriile corpuri, orbiti de ce vor altii sa fim, orbiti de uratenia pe care altii ne-o impun. Am ajuns sa cred ca ale noastre creiere nu vor mai putea percepe frumusetea proprie, fiind prea ocupate in a cauta o imagine fabricata.
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 