Cannibal Holocaust (1979)

Motto:

Homo homini lupus est

Pe post de introducere:

In general, persoana mea si filmele nu avem o relatie prea buna. Pretentioasa din fire, cu reactii aproape alergice la ceea ce imi inspira fals, tind sa caut in filme mai mult decat o realitate alternativa. Ma inspira asa numitele indie movies sau cele in care violenta extrema are rolul unui adevarat „statement”. Ca si in literatura, si in cinematografie imi place sa fiu provocata, sa caut dincolo de imagini, sa inteleg si sa interpretez. Altfel, e o simpla pierdere de vreme.

Revenind la Cannibal Holocaust, un film italian din 1979 (1980?). L-am vazut in vara trecuta, intr-o noapte de insomnie si nu numai ca nu mi-a trecut insomnia dupa vizionare, insa am petrecut o noapte intreaga pe net incercand sa-l descifrez si sa-i dau de capat. Obiectiv, pe imdb are o nota foarte mica – ceea ce dovedeste cam cati oameni au inteles filmul asta; in general, se insista prea mult pe violenta care apare in film si drept urmare, pana si azi filmul e interzis in cateva tari. Legat de violenta, cea mai imbecila chestie care i s-a intamplat regizorului a fost chemarea sa in instanta, unde a trebuit sa aduca actorii, sa dovedeasca faptul ca nu sunt morti: la vremea respectiva, nimeni nu credea ca efectele speciale pot imita atat de veridic moartea. Evident, au ramas si azi destui paranoici care sustin ca filmul e un „snuff movie”.

Totusi, trecand dincolo de impiedicatul de prejudecati si de minti inguste, filmul are un mesaj extrem de puternic si de indraznet: homo homini lupus est. Sincer vorbind, cred ca am inteles sintagma lui Hobbes doar dupa ce am vazut filmul asta. Imaginile sangeroase si gory nu au decat un singur scop: a sublinia nevoia stridenta de a ne alimenta cu ceea ce ne scarbeste. Oamenii – luat ca mase – nu cauta niciodata adevarul, cauta doar ceea ce i-ar conveni lor sa fie adevarat. E foarte explicabil, analogic, de ce au astfel atata succes emisiuni gen Stirile de la ora 5 sau ziarele gen Libertatea: prezinta partea crunta si josnica a realitatii, care il face inclusiv pe analfabetul cretinoid sa se simta un om bun, superior. In esenta, este o palma usturatoare la adresa asa-zisei civilizatii. O demonstratie ca celebritatea de azi e de fapt pre-fabricata si regizata pana la ultimul detaliu. Si ca doar asa devine celebritate. Pentru ca pe xulescu nu il intereseaza ce e aia istorie, cultura, civilizatie. Nu. Important pentru el e sa vada sange, sex, tortura. Sa se simta el implinit ca sta in marele oras, cata vreme „pre-istoricii” se omoara intre ei. Doar el nu ar face niciodata asta: sa dai in semenul tau!

Daca se intreaba cineva, da, filmul mi-a provocat scarba. Dar nu prin imagini, nu prin ceea ce arata, ci prin ceea ce se ascunde dincolo de toate acestea. Pentru ca e un film facut cu mult curaj dar si cu mult cap. Poate e un pic prea tarziu sa il vezi dupa aproape 30 ani, pentru ca multe chestiuni subliniate acolo au ajuns sa fie dovedite. Insa ideea e ca natura umana ramane cam aceeasi in esenta. Nu omul s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor, ci societatea in care traieste. Si-a adaptat el lumea inconjuratoare, dar nevoile pe care si le satisface sunt tot aceleasi. Mai mult sau mai putin subtil, insa tot la acelasi substrat se ajunge.

Revenind la cateva detalii tehnice, din punct de vedere calitativ filmul nu exceleaza. Daca privesti atent, sunt destule scene in care se vede ca efectele speciale nu sunt prea bine realizate (repet, au trecut totusi aproape 30 de ani de atunci); de asemenea imaginea este cam bruiata. Dar locul filmarii este de mare exceptie: fix padurea amazoniana. Un rol foarte important in are si coloana sonora (aici un soi de remake facut de la cei de la Necrophagia, insa cu scene inserate din film; varianta din film e mult mai „electro”, mai rece, mai stridenta).  Exista unele filme  care fara coloana sonora ar fi pierdut foarte mult din valoare. Ma gandesc astfel la Requiem for a Dream sau la Clockwork Orange. Ca si aici, linia melodica urmareste o singura tema,   obsedanta, morbida, aproape psihedelica. Linia melodica fie se pliaza perfect pe imagini, fie contrasteaza aproape inspaimantator cu acestea. Iti ramane imprimata pe creier si reuseste sa aiba un efect asemanator reflexului lui Pavlov.

Departe de a pretinde ca as fi epuizat tot ce se poate discuta despre CH, am incercat doar sa surprind acele elemente care l-au transformat intr-un film-simbol pentru mine. Este un punct de referinta in istoria cinematografiei, de o indrazneala si o substanta impresionante. Il recomand, insa cu precizarea ca e nevoie de mult sange rece, de o minte clara si de o mare deschidere spre interpretare si spre subtilitati.

Arana

Publicitate

Dragoste si holera. Inca o descalificare a filmului.

Cam acum un an l-am descoperit pe Marquez. Poate putin cam tarziu, dar nu e relevant. Cele doua carti citite atunci – Un veac de singuratate si Dragoste in vremea holerei – mi-au schimbat perceptia asupra Americii Latine si asupra literaturii de acolo. Marquez este un scriitor genial – fara a exagera catusi de putin. Ca orice scriitor de asemenea factura insa, a ajuns la publicul larg si, inevitabil, la Hollywood. Fix cu Dragoste in vremea holerei...

Sa scriu chiar si o mini cronica a cartii e destul de greu. Pentru ca e roman personal. Ce surprinde insa, pe tot parcursul, e importanta data esentei. Totul e interpretabil si totul trece prin filtrul cititorului. Poti sa te limitezi la povestea de dragoste si la faptele simple, la subiectul aparent banal si cliseic – si atunci sa faci un film la hollywood, sau poti sa treci dincolo de astea. Si atunci poate intelegi ca Marquez e dincolo de timp si spatiu, ca personajele lui nu rezida in fizic ci in puterea si viata interioara, ca pentru ele dilema mortii nu e cea a tragicului ci trecerea in eternitate a vietii. La Marquez nu exista moarte, doar continuare. Nu gasesti durerea de a fi murit, ci tristetea frumoasa a vietii dincolo de timp. Este perfecta analogia dragoste-moarte, boala spiritului mai crunta decat boala corpului. Dragostea nu e sentimentul superficial al devotamentului, ci e tocmai devotamentul intrinsec existentei umane. Dincolo de o pasiune ce se poate revela oricui, Florentino Arizo traieste in afara propriei constiinte. Traieste prin tot ce respira si prin tot ce, prin natura, incorporeaza ciclul viata-iubire-moarte. Holera e metafora esentiala a romanului – fiecare personaj o vede si o interpreteaza pentru sine. Juvenal Urbino a alungat candva holera din oras. Florentino si Fermina cred, la timpuri diferite si esentiale in desfasurarea actiunii, ca sufera de holera. Finalul ii ingroapa in uitarea holerei, pentru ca, in esenta, doar invingand viata reusesc sa traiasca pentru ei.

Filmul pe de alta parte se rezuma la actiune. Prezinta extrem de fidel faptele. Insa, domnilor, nu s-a inteles inca imposibilitatea de a ecraniza romane precum acesta? Intr-un film vei ramane strict cu firul narativ – care fara esenta si introspectia cartii este superficial si degeaba. Nu iti ofera nicio satisfactie un asemenea film. Singurul lui merit a fost ca mi-a reamintit cat de imposibil de interpretat si analizat e cartea asta. Cat de mult face ea apel la constiinta si spirit, cat de mult il provoaca pe cititor sa vada dincolo de fapte, sa caute in el raspunsul la dilemele personajelor. Si apoi, filmul e film – cum sa alegi o actrita urata sa o interpreteze pe Fermina? Cum sa pui un om atat de fad si de fals in acelasi timp in rolul lui Daza? Cine le-a dat dreptul sa insiste atat pe aventurile sexuale ale lui Florentino? Inca o data mi se confirma ca oamenii care fac ecranizari sunt orbiti de iluzia castigului. Sunt in stare sa denigreze orice in goana lor dupa o reusita financiara. Doar ca de data asta cred ca nici macar atat nu le iese. Imi inchipui ce impact nefericit are filmul asupra unui om care nu a citit cartea. Totusi, ma gandesc ca asa va mai scuti cativa incapabili de o lectura imposibila. Pentru ca, concluzionand, filmul fix asta reprezinta – cum ar percepe cartea un om mediu spre sub-mediu (ca inteligenta, cultura, spiritualitate etc etc) ; vreau sa sper ca oamenii care doreau sa citeasca romanul nu au vazut filmul, sau daca l-au vazut, nu i-au acordat importanta. Pentru ca in lipsa romanului, ramane un film de duzina ce surprinde intr-un mod banal o epoca si o poveste prea putin colorata.

Ma intreb, in final, la cine sa fac apel sa nu se mai macelareasca romanele? Inca o data, atitudinea mea extremista striga: ar trebui interzise ecranizarile!

Arana