Budapesta. Absu

După o perioadă de relativă letargie, era cam timpul să rup monotonia şi să inserez în trista nebunie ce înseamnă anul 4 un eveniment. Ne-am vorbit, ne-am hotărât şi cu mare greutate ne-am decis asupra detaliilor pentru ca sâmbătă dimineaţă să plecăm spre Budapesta. Pretextul? Concert Absu, aflaţi in turneu, unul ce ocoleşte România. S-a dus aşadar muntele la Mahomed.

Plecare la 6 dimineaţă, buimacă de somn – am avut parte de o oră şi 40 minute de dormi – ajuns pe autostradă n-am idee cum, somn. Mă trezesc pe soare şi peisaje din ce în ce mai interesante. Valea Oltului îmi era complet necunoscută până acum, dar e uimitoare. O dată în plus mi se confirmă că sunt lucruri de văzut pe la noi. Nu oraşe, nu creaţii umane, ci natură, multă natură, îmbietoare, interesantă, extrem de atrăgătoare. Soare, ceaţă, munte. În acelaşi spaţiu şi timp, o şosea aproape pustie, maşina alunecând parcă încet încet într-o altă lume. Mai caldă, mai apropiată de esenţă. Pentru cî în momente din astea poţi simţi un soi de ciudată libertate, oferită de ideea de spontaneitate, drum nebun, drum lung, prieteni. Se conturase deja o desfăşurare cât se poate de bună pentru excursie.

Primul popas a fost Sibiu, aveam nevoie să umblăm puţin pe picioarele noastre, sângele cerea cafea, iar stomacul mâncare. Cafeaua a fost refill şi în Arad, era deja pe înserat, trecuseră în jur de 10 ore de la începutul călătoriei. Trecem graniţa, Szeged, autostradă, Budapesta, cazare (excelentă de altfel). Aproape 15 ore de drum. Credeam că va fi ucigător de plictisitor, dar a fost chiar interesant. Ideea de road-trip în sine e ofertantă, te simţi poate mai spontan, pentru că îţi permite variaţie, îţi permite să faci ocoluri sau scurtături când şi cum ai chef, iar dacă compania e pe măsură, merită fiecare km. Obositor, nu zic nu, dar am avut puterea în seara respectivă să mai savurăm şi o bere în Ungaria. Eu am ales Dreher brună, de-a lor, mai savuroasă decât berile de pe la noi. Destul de cremoasă, puţin dulceagă, aromată. Iubitorii de bere amară m-ar înjura dacă le-aş recomanda-o, în schimb iubitorii de Guiness ar fi probabil surprinşi plăcut. Şi cu ocazia asta vă spun şi de Borsodi, tot de-a lor, există şi în variantă brună (da, prefer berea neagră), de asemenea cu un gust tare bun.

Duminică. Vreme de tricou. Budapesta prietenoasă. Clar, a fost zi de văzut şi de admirat. Frumuseţea capitalei maghiare nu e lăudată degeaba; un fel de Praga mai mică zic mulţi, eu încă aştept să văd şi Praga. Ne-am perindat pe cheiul Dunării, ne-am urcat la Citadella, am fost pe la Castelul Regal (pe care nu îl văzusem şi care e imens şi extrem de interesant, chiar dacă i-am admirat doar exteiorul) şi Bastionul Pescarilor, Parlamentul (celebra clădire, în stil neo-gothic, care mie personal mi se pare un stil extrem de pretenţios, foarte alunecos şi foarte predispus la a da în kitch; tocmai de asta, a reuşi o creaţie cu adevărat impresionanta, în acest stil, e o realizare în sine), străduţe, puburi admirate de afară, şi prânzul/cina într-un loc foarte misteux, un soi de pub lounge, cu o chelneriţă tare drăguţă.

Ajung astfel în punctul culminant al excursie, concertul. Am ajuns relativ uşor la locul de desfăşurare, o clădire foarte mişto, cu un bar, o sală mare de concerte, una mică, o curte interioară destul de mare, cu oameni mulţi şi pestritţi. Am întărziat puţin, dar concertul a întârziat mai mult, începând pe la 8. Prima trupă, din alt film, Zoroaster pe numele lor, păreau minim fumaţi, cu un stil dubios de a cânta, cu potenţial de a fi interesanţi dacă n-ar fi plictisitori. Dacă sună prea ciudat, ideea e că par să cânte de dragul de, foarte indefinit, lent şi moale.

Au urmat două trupe pe care nu le ascultasem, despre Razor of Occam mai ştiam câte ceva, iar Pantheon I era complet necunoscută. Ambele m-au surprins foarte plăcut. Primii, deşi nu neapărat în zona mea muzicală (bine, nici Absu nu sunt fix, şi tot îmi plac de mor), au un sound rapid, nervos, vânos. Au dat tare bine live, instrumentişti marfă, cam dubios bassistul (aş zice minim nebun, nu tocmai în cel mai bun sens al cuvântului). Nu ştiu dacă îi voi asculta acasă, dar absolut deloc nu m-a deranjat prezenţa lor la concert, iar publicul – deşi mic – a reacţionat destul de bine. Mi-a plăcut şi cum au pus problema, despre ce cântă ei. Detalii:

‘Homage to Martyrs’ (albumul din 2009, primul full-lenght de altfel)is a tribute to the great men of science who died in the pursuit of knowledge, from the early astronomers who were burned at the stake for daring to displace man from the center of the universe to the modern theoreticians driven to insanity and suicide by their paradoxical discoveries and the cold denial of their peers. Exalting in the rich legacy bequeathed to us by our predecessors it also warns of the dire predicament awaiting us should this richness be vainly squandered.

Pantheon I sunt, cică, black metal. Ce am spus imediat după concert: au fix părţile din black care îmi plac mie, deşi nu sună tocmai trv. Nu sunt melo deloc, bateristul e dementuţ (căci dement e Proscriptor) şi mai şi bătea extrem de relaxat, de mâ întrebam dacă astă conştientizează ce face de fapt, vocea a fost chiar impressive, deloc deranjantă, ba dimpotrivă excelent pliată pe restul treburilor. Şi în loc de clape, aveau un violencel electric, cu violoncelistă… nu se auzea foarte bine, însă pasajele inserate mie mi-au gâdilat urechile. Mai vreau, chiar sunt o trupă foarte pliată pe o parte din orientările mele muzicale.

ABSU!!! Aş putea să povestesc mult. Despre cât de dement e Proscriptor. Despre cum unele piese au fost mai rapide, mai puternice, mai incredibile decât pe cd. Despre cum basistul-vocalistul – care avea probabil cam înălţimea mea – e genial, nu doar pentru ce face, dar şi cum face, inclusiv gesturi. Sau să constat că deşi muzica nu e deloc prietenoasă, iar publicul era mic, comunicarea a fost excelentă şi atmosfera pe măsură. Să laud sunetul, pentru că sala de concerte era ceva mai mare decât o sufragerie şi chiar mă întrebam oare cum o să se audă. Dar nu are sens. Pentru că sunt unele prestaţii ce nu pot fi descrise. Ori descrierile sunt inutile, totul stând în ce se întîmplă pe scenă. A meritat drumul, oboseala, banii, aş face totul de la capăt să îi mai văd o dată. Şi vineri era să mă răzgândesc, să nu mai ajung. Nu cred că aş fi putut să regret suficient dacă îi pierdeam. Weekend desprins din lumea asta, încheiat pe măsură.

A început cu nervi şi frustrare, s-a terminat la fel, dar astea sunt nimicuri. Să poţi să faci abstracţie de evenimente ce îţi ating destul de mult spiritul, să poţi să te bucuri de ceva, în ciuda tumultului personal. Da, poate şi aici se poate măsura nivelul unui concert. Duminică seara, Budapesta ne-a găzduit, am fost parte dintr-o întâmplare, am trăit încă o pagină de ţinut bine în colecţia vieţii. Next stop? N-am idee, dar am nevoie de cât mai multă adrenalină.

Pe post de încheiere:

Arana

Publicitate