Mătuşa Julia şi condeierul – M.V Llosa

Sunt genul de cititor deopotrivă fascinat de frumuseţea literaturii şi de căutarea, încrâncenarea, lupta pe care aceasta o poate provoca. Mi se întâmplă să mă bucur de cărţi facile, scrise pe un ton uşor, cu o vădită detaşare şi veselie, la fel cum mi se întâmplă să mă confrunt cu acea sadică fascinaţie a descifrării unei cărţi grele. Mario Vargas Llosa este un scriitor prolific, din acest punct de vedere, căci în egală măsură a creat muntele lui Sisif ce este Conversaţie la catedrală (sau Războiul sfârşitului lumii), dar şi delicii precum Rătăcirilie fetei nesăbuite şi această Mătuşă Julia.

Având ca notă de plecare episoade autobiografice, romanul – scris în două perspective – este aparent o simplă poveste, construită pe o dragoste cu iz incestuos (lipseşte totuşi legătura de sânge, aşadar puţină decenţă) între un puşti ce se vede mare şi o damă ce se vede nemuritoare. Personajele principale, Marito şi a lui mătuşă Julia nu excelează prin vreo calitate aparte. Nu ştiu dacă Llosa nu a vrut să îi facă speciali – poate pentru a nu părea că îşi aduce sieşi un elogiu – ori pur şi simplu nu mi-au plăcut mie. Mai naivă uneori chiar decât Marito, aşteptam ceva spectaculos de la stundentul la Drept, pasionat de literatură, angajat la radio (toate la 18 ani!). Insuficient totuşi, pentru că Marito se învârte în platitudini, nu cunoaşte autoironia şi nu îşi vede ridicolul. Poate însă aici rezidă realismul: un tânăr de 18 ani fix aşa va fi. Visător, naiv, dulce, stupid. Mă gândesc că m-a măcinat gelozia câteva secunde, aş vrea să am eu vârsta aceea şi menirea aceea, să mă transpun în roman, să schimb şi sexul personajului, oricum nu mai contează.

• Trebuie să remarc incredibilul talent al lui Llosa de a-l face pe cititor să îşi dorească realitatea romanului. Atmosfera pe care o creează, indiferent de tonul ori tema adoptată, este tulburătoare şi atrăgătoare în egală măsură. Este pedant într-un mod ciudat, adoptă poziţia unui observator atent, intrigat, însă deloc serios. Se joacă de-a seriozitatea, te face să crezi în lumea lui, apoi extrem de rapid inserează scene întregi cu puternice note satirice.
• Din ce am citit de Llosa, romanul de faţă este cel mai încărcat de un umor extrem de savuros, inteligent scris, construit pe micile detalii care fac diferenţa. Am întălnit de la comic de personaje, la comic de situaţie, la comic de limbaj – toate categoriile cu care ne asasinau profesorii de română în timp ce îl studiam pe Caragiale. Sud-americanul îi dă cu uşurinţă clasă dramaturgului nostru, prin naturaleţea şi subtilitatea cu care inserază umorul în scrierea sa. Nu este un scop în sine să fie amuzant, este doar o modalitate în plus de a contribui la atmosfera de care vorbeam, realismul facil atât de caracteristic scrierilor sale.

A doua perspectivă este cea al lui Pedro Camancho, condeierul. E destul de greu de desluşit care a fost motivaţia ce a dus la acest personaj. Un maniac şi un tipicar, obsedat de muncă şi de „artă”, la limită dobitoc. Model de autocontrol şi lipsă de orice urmă de personalitate. Dacă de celelalte personaje n-am fost mulţumită, acest scriitoraş de teatru radiofonic este impecabil construit. Un personaj ale cărui trăsături sunt vădit hiperbolizate, creat parcă pentru a anula orice pornire de a lua prea în serios romanul. Prin vocea lui – iniţial clară şi absolută, apoi haotică – ne este prezentat adevăratul cadru al romanului. Poveştile sale, inserate firesc (?) în iubirea lui Varguitas, sunt epitomul non-valorii. Literar, sunt (şi ne sunt redate ca) total sterpte, însă ca poveste creează dependenţă. Nebunia treptată ce se instalează în roman afectează tot şi de abia atunci, ca cititor de literatură, eşti satisfăcut. O încrengătură de nume, personaje, destine şi morţi. Tragedii seci şi care se citesc pe nerăsuflate, ca ultim simbol al decăderii, ultimă răzbunare a lui Llosa faţă de trecut, faţă de naivitate, faţă de poftă de viaţă uşoară.

Sunt perfect conştientă şi mi-am asumat riscul pe măsură să fi mers prea departe cu interpretarea. Posibil să caut mai mult decât e necesar, însă mi-e greu să cred în întâmplare şi în scrierea de dragul de a scrie. La fel de rea ca şi scrisul la comandă. Am simţit că şi Llosa condamnă aceste apucături; pare a fi o ironie la adresa felului în care unii autori contemporani „creează”, nicidecum din dragoste pentru literatură şi pentru ce poate oferi aceasta, ci mai degrabă din dragoste pentru renume şi faimă şi mass-recognition. Şi chiar dacă vocea lui Llosa nu grăieşte aşa nu-mi opreşte asta dreptul de a simţi altfel, până la urmă o carte se poate transforma în mâinile şi în mintea fiecărui cititor al ei.

Stilul este simplu şi la obiect. Cartea se citeşte uşor, repede, fără un prea mare efort. Concentrare cere mai mult urmărirea povestirilor lui Camancho, care impun şi o memorie destul de aprigă. Şi spun asta căci aş fi vrut şi eu să ştiu înainte să mă apuc, norocul a fost doar că am citit repede cartea şi n-am avut timp să uit micile detalii, care dau mare savoare. Ca minus, cartea poate părea expeditivă, i se poate imputa că nu oferă suficiente explicaţii, iar acestea ar fi necesare, pentru un tablou nu doar mai coerent ci şi mai complex.

De exemplu:

• familia extinsă a lui Mario e iubitoare sau doar ipocrită
• familia restrânsă are sau nu vreun motiv pentru a se purta cum se poartă
• tânărul nostru e condus de nevoia de eroism ori doar de capriciile tinereţii? de ce?
• ş.a.

Mi-a trecut prin minte, ca posibilă explicaţie pentru acest fel de a scrie, o viziune impresionistă asupra cărţii. Cartea nu scrisă de către Mario V Llosa, ci chiar de către Varguitas, cu oarecare deficienţe de atenţie, care se chinuie să ne prezinte detalii şi să pară minuţios şi impozant, dar care de multe ori se pierde, uită, visează, pe scurt „o ia pe arătură”, specific vârstei de altfel. Şi asta mă face să îl apreciez mai mult pe acest tânăr ce ştie şi vrea să fie tânăr cu mască de adult (ca atăţia alţii), fără să fie vreun supraom intimidant.

În final, a fost o lectură plăcută ce m-a distins, dar fără a mă simţi „insultată”, beneficiind de o tehnică interesantă şi dispusă la interpretări, cu adevărat delicioasă şi „sexy”.

Mario Vargas Llosa – Mătuşa Julia şi condeierul ed. Humanitas, seria de autor M.V. Llosa

Arana

Publicitate