Arana's world under a picture of frenzy

Octombrie 15, 2009

Baudolino – Eco

Filed under: Carti — Arana @ 00:18
Tags: , , ,

Motto:

Pur şi simplu eu învăţasem că Demiurgul făcuse lucrurile pe jumătate, pe când Poetul încă mai credea că pe lumea asta e cu putinţă vreo victorie.

Citindu-l pe Eco, te simţi insignifiant. O fărâmă de om, copleşit şi îngenuncheat, subjugat de măreţia şi incredibilul din sutele de pagini scrise cu nonşalanţă. Într-o perioadă în care principalul subiect de discutile este Premiul Nobel, eu mă aflu, după aproape 4 săptămâni de lectură lentă, fascinată de acest om, neînţelegând cum poate fi ignorat, cum la asemenea impozanţă nu este considerat meritoriu al premiului. Cum o asemenea combinaţie de extraordinară inteligenţă, imaginaţie, amestec unic de stiluri, ori bogăţie spirituală nu sunt suficiente, depăşeşte înţelegerea mea.

Umberto Eco este mai mult decât un scriitor: este întruchiparea intelectualului sec. 21, omul modern, situat dincolo de specializare, cu o serie de domenii de interes ce i-au oferit un bagaj cultural imens. Pe care îl împarte cu drag, fie că e vorba de minunatele sale Enciclopedii ale Urătului şi a Frumuseţii, fie că ne îmbie cu o mostră de literatură excepţională, desprinsă de limitările timpului, cu o modalitate a scrierii ce îmbină romantismul, realismul, fantasticul şi burlescul. Fiecare nouă carte pe care o citesc, ce îi poartă semnătura, mă îmbie să vreau mai mult, dar şi să recitesc cele ce mi-au trecut deja prin mână. M-am convins să citesc atât studiile sale dedicate semioticii, cât şi să reiau În numele trandafirului. Orişiscum, ca cititor al lui Eco, e extrem de greu să fii suficient de cult şi de agil pentru a depista toate miracolele ascunse atât de bine printre rânduri. Odată pusă deoparte Baudolino, am simţit nevoia să îmi reîmprospătez amintirile vagi referitoare la contextul istoric, pentru că ajunsesem să nu mai ştiu dacă Barbarossa a existat sau nu, ori dacă utopia Preotului Ioan este de-a dreptul creaţie de-al lui Eco ori îşi are rădăcinile în vreun mit.

M-am gândit mult de ce să mă leg. Cu ce să mă apuc. Şi nu ştiu. Cartea asta m-a învăţat să cred. Să îmi creez o lume adaptată mie, şi nu eu să mă adaptez lumii. Să depăşesc barierele impuse de false amăgiri, cu forţa, cu sila, cu veşnicul discurs despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem, să atingem, să dorim, să visăm. Aud romanul ca pe un urlet disperat al omului prins în văltoarea contemporanului, omul care se trezeşte dintr-un vis, surprinzându-se cu o serie de caracteristici pe care le crezuse de mult uitate şi îngropate; este metafora visului măreţiei, eroul dincolo de ceea ce este eroic. Baudolino este impresionant, ca personaj. Inventat din vreo glumă ori o trăznaie, pare să crească şi să descrească pe fiecare pagină. Se lasă cuprins de toate aventurile, aparent naiv şi pus pe năzbâtii. Totuşi, mâna dreaptă a împăratului, măcinat de remuşcări aproape la fel de des şi de intens precum e de fantezii, un personaj ce mie îmi pare a plonja cu sinceritate în extreme, deloc credibil şi totuşi absolut fascinant şi fermecător. Am regăsit aici începutul şi sfărşitul autoîndeplinirii prin crez. Refuz să îl numesc pe Baudolino mitoman, aproape în toate recenziile pe care le-am citit am găsit această succinta şi frivolă caracterizare, o insultă adusă oricărui om ce ar fi îndrăznit să îşi folosească imaginaţia. Mă deranjează percepţia că Eco ar fi scris ce a scris pentru a induce în eroare, pentru a sublinia minciuna, ori pentru a zeflemi visele şi naivitatea. Rămân convinsă, poate eu fiind chiar naivă, că avem de-a face cu un refuz al conformării, cu o escapadă din orice gen de încorsetare. Cu cât analizez mai mult simţămintele cu care am rămas în urma lecturii, cu atât mai mult sunt cuprinsă de senzaţia dezlănţuirii umane împotriva a ceea ce este atât de uman.

Tonul general este ironic, aproape cinic, dur pe alocuri (ceea ce fie vorba între noi, vine în întărirea unor impresii ale subsemnatei); ironia se concretizează în pasaje de-a dreptul halucinante, mă gândesc doar la fabricarea relicvelor, şi mă prăpădesc de răs. Derăderea este la ea acasă, Eco vine cu un o voce aparent serioasă, adaptând halucinaţiile personajelor la timpul prezent. Desigur, nu credem azi că Nilul trece prin Oceanum şi apoi ajunge pe nu ştiu unde, iar apoi în Paradisul Terestru (acesta din urmă fiind situat la capătul pământului), nici că Pământul are formă de tebernacul, sau că Platon ar fi fost vreun eretic, ori că viermii de mătase sunt vreo invenţie menită să deruteze popoarele creştine. Dar în ce credem? Sau în ce cred alţii? Nevoia umană de a se lega de ceva superior, de a găsi explicaţii convenabile, de a se amăgi cu o mărginită cunoaştere este mereu actuală. Indiferent de forma şi modul amăgiri, aceasta există. Ne amuzăm de naivitatea celor din sec XII, dar de naivitatea noastră cine se va amuza? Prea suntem invincibili, prea mult aroganţa umană este o realitate ignorată şi acceptată ca un fapt absolut. Putem zâmbi, ori ne putem pune vreo întrebare sau două. Sunt aproape sigură că nicidecum satira lui Eco nu este creată pentru amuzanmentul contemporanilor săi. Analiza duce la introspecţie, iar asta te îndeamnă la o atitudine cinică: simţi nevoia de a condamna, de a arăta, de striga la rându-ţi, de a întoarce disperat pagina pentru a scăpa de capcanele şi micimea unui umanism prost înţeles.

Eco nu se lasă şi abordează subiectul religios. Nu avea cum să scrie acest roman, plasat într-o epocă în care Cruciadele abia îşi năşteau legendele ce vor veni, în care puterea papală se disputa între papi şi antipapi, împăraţii dorind şi ei o bucată din ceea ce asigura puterea deplină. Pater Johannes este realizat în acest scop, iar Sfântul Graal e o obsesie reală, nu o măsură de a atrage poporul (sau de fapt… lăsaţi). Şi în acest context, între Sfinte Imperii Romane de Apus şi de Răsărit şi utopii în timp real, apare Ypatia. O fiinţă mitică, aflată la răscrucea dintre real, legendă, vis, dorinţă şi palpabil. Cu o filosofie simplă, ameţitoare, o naivitate tipică unei credinţe originare, neîntinate de intervenţia vreunui cler, vreunui conducător menit să arate calea gândului; când moralitatea nu se naşte din percepte prestabilite, ci apare ca o firească urmare a naturii umane, a adevăratei esenţe a acesteia, atunci se întrepătrunde de-abia libertatea cu credinţa. În rest, doar vorbe amăgitoare şi utopii ecleziastice. Ypatiile îşi caută credinţa şi obiectul acesteia în ele, nu urmăresc semne, nu aşteaptă miracole. Apa e un miracol. Viaţa altu. Fericirea un al treilea. O concepţie senină, liniştitoare, o serie de capitole ce schimbă romanul, îl încetinesc şi îl îmblănzesc. Total opus acestei ideatice percepţii este diversitatea percepţiilor miticilor locuitori din Pnadeptzim, care se învinuiesc reciproc că „gândesc rău”. Simpla naivitate a acestei expresii este suficientă pentru o imagine puternică asupra dezaprobării autorului faţă de lumea creştină, instituţionalizată ca atare, ajunsă a se împotmoli în superficiale conflicte. Atacul hunilor apare, logic, ca un metaforic apocalips abătut asupra ultimului leagăn legendar din civilizaţie.

Sartre: Nu-i nevoie de grătarul propriului meu rug: Infernul înseamnă chiar Ceilalţi!

Trebuie să mă opresc asupra fantasticului; pentru că după o anumită scenă, brusc întregul roman pare a-şi frâna avântul, Eco ne descoperă o lume împânzită de creaturi desprinse din Naturalis Historiae dar şi în menţiunile altor cronicari – îmi e greu să dau nume, ideea e că prin diverse lecturi din copilărie ori din maturitate am găsit referiri fix la aceste specii, creaturi pe care le vedeam ca atare căci mi-au reînviat imagini ale copilăriei. Nu am reuşit să fixez în care anume carte de poveşti am dat de blemi, monopozi ori panoţi. O serie de personaje, precum satir ori diverse înfăţişări ale Diavolului sunt reluate în Istoria Urătului, o carte ce îmi pare acum ca fiind firească în interesele lui Eco. Citind Baudolino am descoperit un soi de latură ludică, înclinată – paradoxal – într-un mod responsabil esteticii urâtului. Aparenţa de umor ce înfăsoară cititorul de la un capăt la altul ascunde, şi în aceasta privinţă, adevărate nestemate intelectuale. De exemplu, răsfoind acum Istoria Urâtului, n-am putut să nu remarc cum creaturile monstruoase se încadrează perfect în contextul romanului: atitudinea faţă de monştri a fost una prietenoasă, nu pentru că ei erau acceptaţi ca atare, ci pentru că se considera că fie urâtul nu există, iar în marele Plan fiecare îşi are rolul pentru desăvârşirea armoniei, fie pentru că, deşi acceptat ca atare, urâtul era mai degrabă fascinant şi impunea prestanţă celui care îl cunoştea. În plan opus, inorogul. La un moment dat unul dintre personaje – îmi scapă fix care – îşi exprimă dezamăgirea că Noe a uitat să ia pe arcă şi acest fantastic animal. Contrazis este, însă într-un fel pe la acea replică începe un soi de demitizare a romanului, de încheiere a ciclului, sfărşitul poveştii (la fel cum trecerea Sambatyonului a marcat clar trecerea în episodul feeric, în lentoarea basmului, care curge în chiar antonimia furiei năucitoare a râului de piatră)

Doar că Baudolino nu se încheie niciodată, iar în acest sens mi se pare relevantă alegerea unui cronicar – personaj istoric, nu doar literar – pentru rolul de confesor al lui Baudolino. Nicetas, la fel de prezent ori de absent ca oricare alt cititor, este inserat cu o finalitate precisă: crezul. Nu vorbesc despre credibilitate, pentru că nu acesta mi s-a relevat mie ca scop principal, ci puterea de a susţine cu toate forţele de care omul dispune, imaginea raiului terestru. Poate că din acest punct de vedere s-a mers un pas mai departe, şi totul nu este decât o alegorie asupra umanului şi eternului vis al nemuririi. Care poate fi atinsă fizic, spiritual, ori într-un soi de extra dimensiune, cea a subconştientului. Opusă raţiunii şi izvorâtă din ea, romanul redă tabloul Omului. Poate fi citit ca o poveste, poţi să rămâi cu basmul, care în sine e suficient pentru o îmbogăţire spirituală, ori se poate simţi o detaşare şi, simultan, o trecere dincolo de basm, în străfundurile acestuia, astfel încât cartea nu doar te îmbogăţeşte, ci poate deveni un adevărat exerciţiu de autocunoaştere.

Umberto Eco, Baudolino, ediţie cartonată, ed. Polirom, 2007

Arana

Sunt doar câteva linii directoare. Puncte ce mi le-am amintit acum, ce poate m-au influenţat mai mult. Am căutat dar nu am găsit în blogoruile noastre de cărţi altă recenzie. Nici eu nu am făcut asta, e extrem de greu şi înfricosător să te apuci de romanele cu adevărat MARI, când tu eşti atât de mic. Dar mi-ar plăcea să se discute mai mult. Să fie recunoscut ca un geniu ce este. Să nu îl cunoaştem când va fi prea târziu. Vă place Eco?

15 comentarii »

  1. Eco e departe de profiliul intelectualului. Eco e mult mai mult, e nebunul, semioticianul, scriitorul. Intelectualul modern este mult mai superficial😉

    Comentariu de krossfire — Octombrie 15, 2009 @ 13:35

  2. Ba eu cred ca tocmai asta ar trebui sa insemne intelectual. Ca ne autodefinim asa pt ca am citit 30 carti nu inseamna ca intelectualul a scazut; nu adaptam notiunile la realitate, mai ales cata vreme exista caractere ce se ridica la nivelul notiunii.

    Comentariu de Arana — Octombrie 15, 2009 @ 13:37

  3. Eco este si autorul meu favorit. Imi amintesc cu mare placere cand pe vremea liceului profa de engleza s-a uitat cu „mare admiratie” la mine ca eu citisem Numele Trandafirului, „cartea cu care toti adolescentii se dau mari ca o au pe noptiera”. Nu mi-a pasat insa prea mult, pentru ca magia ce vine dintr-o carte a sa nu poate fi inlaturata decat eventual de o alta carte a sa. Si atunci doar o completeaza si nu o elimina.

    In ton cu ce am spus mai sus, recomand si Insula din Ziua de Ieri, am vazut vara asta ca Polirom au scos-o la rampa. E categoric Eco, si pot spune ca m-a fascinat cartea aceasta mai mult decat Baudolino si Pocalul. Poate din cauza faptului ca sunt un mare pasionat al marii si corabiilor, insa cred ca motivele sunt mult mai multe si ca si cu celelalte romane ale sale, infinit de greu de descris. Eco starneste in fiecare ceva unic si personal, ceva care oricine ar trebui sa imbratiseze.

    Comentariu de Dragos — Octombrie 17, 2009 @ 00:47

  4. Dragos: Daca nu ai fi spus ca magia e completata si nu eliminata, te-as fi contrazis. Dar asa e, cartile lui Eco in special se cresc una pe alta, pe masura ce le citesc, la fel cum creste si fascinatia cititorului. Am sa caut Insula, la fel cum vreau sa citesc Misterioasa flacara a reginei Loana. Pe asta ai citit-o?🙂

    Comentariu de Arana — Octombrie 17, 2009 @ 10:56

  5. sunt coplesita! su rusinata, caci am incercat de vreo 3-4 ori sa ma apuc de Budolino (varianta in portugheza, caci nu am avut alta la indemana, poate asta a fost o greseala), insa mai mult de 10 pagini nu am reusit sa citesc. chiar n-as putea sa explic de ce. poate ca nu i-a venit vremea : )

    Comentariu de coryamor — Octombrie 17, 2009 @ 21:22

  6. Ce e ciudat, inceputul – primele 20 pagini sau asa ceva – sunt scrise in mod intentionat neinteligibil, o incursiune in vechiul Baudolino. Poate de asta? Ori poate doar nu s-a pliat pe felul tau. Nu cred ca trebuie sa ne rusinam, sunt mari carti pe care nici eu nu le-am putut citi, pur si simplu nu merge.🙂

    Comentariu de Arana — Octombrie 17, 2009 @ 21:24

  7. Cand a aparut cartea cu regina Loana stiu ca nu am avut fonduri, cred ca i-au pus un pret cam mare gandindu-se ca ce mare revelatie au ei cu romanul ilustrat (zic de Polirom). Mai tarziu am luat Pocalul, atras de ce spuneau criticii, cum ca ar fi chiar si mai complexa si fascinanta decat Numele, iar in fine am luat Insula pentru ca mi-a furat ochii in librarie si nu mai plonjasem de mult in mirajul lui Eco. Asa ca si eu am ca tinta cartea respectiva.

    Comentariu de Dragos — Octombrie 18, 2009 @ 23:28

  8. Dragos: Sper sa revin cat de curand cu o incercare de cronica si la Regina Loana, sau macar la Insula… Imi place cum ai spus, mirajul Eco… d’accord😉

    Comentariu de Arana — Octombrie 20, 2009 @ 21:42

  9. eu tot cred ca eco e un autor (de literatura) de categoria a doua, un dumas al vremii noastre. de pilda, pendulul lui foucault mi s-a parut de necitit.

    Comentariu de dragos c butuzea — Octombrie 21, 2009 @ 10:50

  10. Pe Dumas nu l-am inghitit nici macar ca un copil; plus ca nu stiu cum poate fi de duzina un om care are la referinte si hinturi culturare din absolut toate domeniile, pe aproape fiecare pagina…

    Comentariu de Arana — Octombrie 21, 2009 @ 14:43

  11. 1.Eco este un scriitor foarte bun dar atipic. Eu nu-l consider adecvat pentru Nobel, pentru ca are o scriitura de o factura ciudata si nu pentru ca n-ar fi valoros. Numele trandafirului si Pendulul lui Foucault au o structura politista, cu o desfasurare formidabila de eruditie. Pare un gen literar nou – in orica caz e aparte. Poate mai aproape de eseu. Analiza filozofico- istorica grefata pe fundalul unor evenimente istorice. Simbolistica, heraldica, antropologie istorica. Baudolino este cel mai aproape de roman, ba este chiar un roman. Insula…n-am citit-o.
    2. Dumas este un scriitor de literatura minora si comerciala – dar cu meritele lui. Apropiat ca gen de literatura pentru copii. Nimeni nu-l citeste la maturitate. Adica nu poate intra in acesta discutie despre un tip complex ca Eco.

    Comentariu de mofturi de ochelarist — Octombrie 21, 2009 @ 15:56

  12. @mofturi de ochelarist: Uite nu m-am gandit la perspectiva asta, ca din acest motiv n-ar fi potrivit pentru Nobel. Oricum, a fost inserata intrebarea mai mult ca o chestiune personala, plus ca tot suntem in perioada in care e la moda sa discutam despre Nobel. As spune chiar ca am impresia ca Eco nu este destul de obscur pt Nobel…

    Perfect de acord cu punctul 2.

    Comentariu de Arana — Octombrie 21, 2009 @ 15:58

  13. salutare! am promis sa te anunt cand apare cartea pe care am tradus-o si care-mi este foarte draga (Nici o privire, de JL Peixoto, la POlirom). Ei bine, de azi e pe piata! Sper sa ajungi la ea si sa-ti placa!🙂

    Comentariu de coryamor — Octombrie 22, 2009 @ 15:48

  14. Imi notez titlul in carnetelul cu „de cautat” si cand ajung cu prima ocazie la un bookshopping, o caut😀 Merci😉

    Comentariu de Arana — Octombrie 22, 2009 @ 23:03

  15. OK astept eventuale reactii😉

    Comentariu de coreamor — Octombrie 23, 2009 @ 00:48


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: