Baudolino – Eco

Motto:

Pur şi simplu eu învăţasem că Demiurgul făcuse lucrurile pe jumătate, pe când Poetul încă mai credea că pe lumea asta e cu putinţă vreo victorie.

Citindu-l pe Eco, te simţi insignifiant. O fărâmă de om, copleşit şi îngenuncheat, subjugat de măreţia şi incredibilul din sutele de pagini scrise cu nonşalanţă. Într-o perioadă în care principalul subiect de discutile este Premiul Nobel, eu mă aflu, după aproape 4 săptămâni de lectură lentă, fascinată de acest om, neînţelegând cum poate fi ignorat, cum la asemenea impozanţă nu este considerat meritoriu al premiului. Cum o asemenea combinaţie de extraordinară inteligenţă, imaginaţie, amestec unic de stiluri, ori bogăţie spirituală nu sunt suficiente, depăşeşte înţelegerea mea.

Umberto Eco este mai mult decât un scriitor: este întruchiparea intelectualului sec. 21, omul modern, situat dincolo de specializare, cu o serie de domenii de interes ce i-au oferit un bagaj cultural imens. Pe care îl împarte cu drag, fie că e vorba de minunatele sale Enciclopedii ale Urătului şi a Frumuseţii, fie că ne îmbie cu o mostră de literatură excepţională, desprinsă de limitările timpului, cu o modalitate a scrierii ce îmbină romantismul, realismul, fantasticul şi burlescul. Fiecare nouă carte pe care o citesc, ce îi poartă semnătura, mă îmbie să vreau mai mult, dar şi să recitesc cele ce mi-au trecut deja prin mână. M-am convins să citesc atât studiile sale dedicate semioticii, cât şi să reiau În numele trandafirului. Orişiscum, ca cititor al lui Eco, e extrem de greu să fii suficient de cult şi de agil pentru a depista toate miracolele ascunse atât de bine printre rânduri. Odată pusă deoparte Baudolino, am simţit nevoia să îmi reîmprospătez amintirile vagi referitoare la contextul istoric, pentru că ajunsesem să nu mai ştiu dacă Barbarossa a existat sau nu, ori dacă utopia Preotului Ioan este de-a dreptul creaţie de-al lui Eco ori îşi are rădăcinile în vreun mit.

M-am gândit mult de ce să mă leg. Cu ce să mă apuc. Şi nu ştiu. Cartea asta m-a învăţat să cred. Să îmi creez o lume adaptată mie, şi nu eu să mă adaptez lumii. Să depăşesc barierele impuse de false amăgiri, cu forţa, cu sila, cu veşnicul discurs despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem, să atingem, să dorim, să visăm. Aud romanul ca pe un urlet disperat al omului prins în văltoarea contemporanului, omul care se trezeşte dintr-un vis, surprinzându-se cu o serie de caracteristici pe care le crezuse de mult uitate şi îngropate; este metafora visului măreţiei, eroul dincolo de ceea ce este eroic. Baudolino este impresionant, ca personaj. Inventat din vreo glumă ori o trăznaie, pare să crească şi să descrească pe fiecare pagină. Se lasă cuprins de toate aventurile, aparent naiv şi pus pe năzbâtii. Totuşi, mâna dreaptă a împăratului, măcinat de remuşcări aproape la fel de des şi de intens precum e de fantezii, un personaj ce mie îmi pare a plonja cu sinceritate în extreme, deloc credibil şi totuşi absolut fascinant şi fermecător. Am regăsit aici începutul şi sfărşitul autoîndeplinirii prin crez. Refuz să îl numesc pe Baudolino mitoman, aproape în toate recenziile pe care le-am citit am găsit această succinta şi frivolă caracterizare, o insultă adusă oricărui om ce ar fi îndrăznit să îşi folosească imaginaţia. Mă deranjează percepţia că Eco ar fi scris ce a scris pentru a induce în eroare, pentru a sublinia minciuna, ori pentru a zeflemi visele şi naivitatea. Rămân convinsă, poate eu fiind chiar naivă, că avem de-a face cu un refuz al conformării, cu o escapadă din orice gen de încorsetare. Cu cât analizez mai mult simţămintele cu care am rămas în urma lecturii, cu atât mai mult sunt cuprinsă de senzaţia dezlănţuirii umane împotriva a ceea ce este atât de uman.

Tonul general este ironic, aproape cinic, dur pe alocuri (ceea ce fie vorba între noi, vine în întărirea unor impresii ale subsemnatei); ironia se concretizează în pasaje de-a dreptul halucinante, mă gândesc doar la fabricarea relicvelor, şi mă prăpădesc de răs. Derăderea este la ea acasă, Eco vine cu un o voce aparent serioasă, adaptând halucinaţiile personajelor la timpul prezent. Desigur, nu credem azi că Nilul trece prin Oceanum şi apoi ajunge pe nu ştiu unde, iar apoi în Paradisul Terestru (acesta din urmă fiind situat la capătul pământului), nici că Pământul are formă de tebernacul, sau că Platon ar fi fost vreun eretic, ori că viermii de mătase sunt vreo invenţie menită să deruteze popoarele creştine. Dar în ce credem? Sau în ce cred alţii? Nevoia umană de a se lega de ceva superior, de a găsi explicaţii convenabile, de a se amăgi cu o mărginită cunoaştere este mereu actuală. Indiferent de forma şi modul amăgiri, aceasta există. Ne amuzăm de naivitatea celor din sec XII, dar de naivitatea noastră cine se va amuza? Prea suntem invincibili, prea mult aroganţa umană este o realitate ignorată şi acceptată ca un fapt absolut. Putem zâmbi, ori ne putem pune vreo întrebare sau două. Sunt aproape sigură că nicidecum satira lui Eco nu este creată pentru amuzanmentul contemporanilor săi. Analiza duce la introspecţie, iar asta te îndeamnă la o atitudine cinică: simţi nevoia de a condamna, de a arăta, de striga la rându-ţi, de a întoarce disperat pagina pentru a scăpa de capcanele şi micimea unui umanism prost înţeles.

Eco nu se lasă şi abordează subiectul religios. Nu avea cum să scrie acest roman, plasat într-o epocă în care Cruciadele abia îşi năşteau legendele ce vor veni, în care puterea papală se disputa între papi şi antipapi, împăraţii dorind şi ei o bucată din ceea ce asigura puterea deplină. Pater Johannes este realizat în acest scop, iar Sfântul Graal e o obsesie reală, nu o măsură de a atrage poporul (sau de fapt… lăsaţi). Şi în acest context, între Sfinte Imperii Romane de Apus şi de Răsărit şi utopii în timp real, apare Ypatia. O fiinţă mitică, aflată la răscrucea dintre real, legendă, vis, dorinţă şi palpabil. Cu o filosofie simplă, ameţitoare, o naivitate tipică unei credinţe originare, neîntinate de intervenţia vreunui cler, vreunui conducător menit să arate calea gândului; când moralitatea nu se naşte din percepte prestabilite, ci apare ca o firească urmare a naturii umane, a adevăratei esenţe a acesteia, atunci se întrepătrunde de-abia libertatea cu credinţa. În rest, doar vorbe amăgitoare şi utopii ecleziastice. Ypatiile îşi caută credinţa şi obiectul acesteia în ele, nu urmăresc semne, nu aşteaptă miracole. Apa e un miracol. Viaţa altu. Fericirea un al treilea. O concepţie senină, liniştitoare, o serie de capitole ce schimbă romanul, îl încetinesc şi îl îmblănzesc. Total opus acestei ideatice percepţii este diversitatea percepţiilor miticilor locuitori din Pnadeptzim, care se învinuiesc reciproc că „gândesc rău”. Simpla naivitate a acestei expresii este suficientă pentru o imagine puternică asupra dezaprobării autorului faţă de lumea creştină, instituţionalizată ca atare, ajunsă a se împotmoli în superficiale conflicte. Atacul hunilor apare, logic, ca un metaforic apocalips abătut asupra ultimului leagăn legendar din civilizaţie.

Sartre: Nu-i nevoie de grătarul propriului meu rug: Infernul înseamnă chiar Ceilalţi!

Trebuie să mă opresc asupra fantasticului; pentru că după o anumită scenă, brusc întregul roman pare a-şi frâna avântul, Eco ne descoperă o lume împânzită de creaturi desprinse din Naturalis Historiae dar şi în menţiunile altor cronicari – îmi e greu să dau nume, ideea e că prin diverse lecturi din copilărie ori din maturitate am găsit referiri fix la aceste specii, creaturi pe care le vedeam ca atare căci mi-au reînviat imagini ale copilăriei. Nu am reuşit să fixez în care anume carte de poveşti am dat de blemi, monopozi ori panoţi. O serie de personaje, precum satir ori diverse înfăţişări ale Diavolului sunt reluate în Istoria Urătului, o carte ce îmi pare acum ca fiind firească în interesele lui Eco. Citind Baudolino am descoperit un soi de latură ludică, înclinată – paradoxal – într-un mod responsabil esteticii urâtului. Aparenţa de umor ce înfăsoară cititorul de la un capăt la altul ascunde, şi în aceasta privinţă, adevărate nestemate intelectuale. De exemplu, răsfoind acum Istoria Urâtului, n-am putut să nu remarc cum creaturile monstruoase se încadrează perfect în contextul romanului: atitudinea faţă de monştri a fost una prietenoasă, nu pentru că ei erau acceptaţi ca atare, ci pentru că se considera că fie urâtul nu există, iar în marele Plan fiecare îşi are rolul pentru desăvârşirea armoniei, fie pentru că, deşi acceptat ca atare, urâtul era mai degrabă fascinant şi impunea prestanţă celui care îl cunoştea. În plan opus, inorogul. La un moment dat unul dintre personaje – îmi scapă fix care – îşi exprimă dezamăgirea că Noe a uitat să ia pe arcă şi acest fantastic animal. Contrazis este, însă într-un fel pe la acea replică începe un soi de demitizare a romanului, de încheiere a ciclului, sfărşitul poveştii (la fel cum trecerea Sambatyonului a marcat clar trecerea în episodul feeric, în lentoarea basmului, care curge în chiar antonimia furiei năucitoare a râului de piatră)

Doar că Baudolino nu se încheie niciodată, iar în acest sens mi se pare relevantă alegerea unui cronicar – personaj istoric, nu doar literar – pentru rolul de confesor al lui Baudolino. Nicetas, la fel de prezent ori de absent ca oricare alt cititor, este inserat cu o finalitate precisă: crezul. Nu vorbesc despre credibilitate, pentru că nu acesta mi s-a relevat mie ca scop principal, ci puterea de a susţine cu toate forţele de care omul dispune, imaginea raiului terestru. Poate că din acest punct de vedere s-a mers un pas mai departe, şi totul nu este decât o alegorie asupra umanului şi eternului vis al nemuririi. Care poate fi atinsă fizic, spiritual, ori într-un soi de extra dimensiune, cea a subconştientului. Opusă raţiunii şi izvorâtă din ea, romanul redă tabloul Omului. Poate fi citit ca o poveste, poţi să rămâi cu basmul, care în sine e suficient pentru o îmbogăţire spirituală, ori se poate simţi o detaşare şi, simultan, o trecere dincolo de basm, în străfundurile acestuia, astfel încât cartea nu doar te îmbogăţeşte, ci poate deveni un adevărat exerciţiu de autocunoaştere.

Umberto Eco, Baudolino, ediţie cartonată, ed. Polirom, 2007

Arana

Sunt doar câteva linii directoare. Puncte ce mi le-am amintit acum, ce poate m-au influenţat mai mult. Am căutat dar nu am găsit în blogoruile noastre de cărţi altă recenzie. Nici eu nu am făcut asta, e extrem de greu şi înfricosător să te apuci de romanele cu adevărat MARI, când tu eşti atât de mic. Dar mi-ar plăcea să se discute mai mult. Să fie recunoscut ca un geniu ce este. Să nu îl cunoaştem când va fi prea târziu. Vă place Eco?