Update (sau intruziuni partea 3)

Am tăcut. Pot să vă spun ce nu fac: nu citesc şi nu sunt pe atât de fericită cum aş putea fi. Dar pot să vă spun şi ce fac: ascult multă muzică, mă obsedează câteva albume (Nile – Those Whom the Gods Detest, 2009;  Candlemass – Death
Magic Doom, 2009; Ne Obliviscaris – The Aurora Veil, 2007), pe care le dau pe repeat, mă las învăluită de riffuri, ascult fiecare bătaie a bateriei cu o nouă senzaţie, redescopăr plăcerea muzicii. Îmi fac planuri, am nevoie de lucruri de care să mă agăţ, însă în acelaşi timp îmi vine să las totul baltă.

Să mă înec într-o baltă. Patetic probabil pentru că nu sunt ce aş vrea să fiu, iar asta poate fi una din cele mai oribile pedepse cu care îţi e dat să trăieşti. Standardele şi aşteptările mele sunt enorme, dar în ultima vreme nu le mai ating. Am hotărât să mă las de fumat. Poate nu mă mai simt vinovată că îmi cade bine mâncarea. Dar în acelaşi timp mă refugiez în alte chestii, sunt un om al extremelor, şi dintr-o închidere şi o refuzare a sinelui am căzut dincolo, unde mă reped la orice pare a fi un licăr de speranţă. Pentru ce? N-am idee, ştiu doar că trebuie să merg mai departe, să dau de mine în viitor, să schimb. Tot. N-am idee cum, pot doar să îmi mulţumesc că m-am lipsit de fragilitatea de acum câţiva ani, că nu mai fac aceleaşi greşeli, că am învăţat. Şi tot mă simt mică şi naivă. Tot am impresia că e doar o chestiune de timp să fac o tâmpenie de două ori cât mine. Aproape voit, aproape că am nevoie de adrenalina provocată de asumarea riscului, de sinceritate extremă, de experienţe noi, de căutare. Nu prea aştept vreo soluţie. Nicidecum miracole. Desigur, e absurd că mă refugiez în aşa ceva, că mă lupt să fiu ceva şi nici măcar nu urmăresc vreun scop.

Ce sens are? Uneori trebuie sa nu aibă sens. E nevoia de a lăsa lucrurile sa curgă. Să se întâmple cum vor ele, să nu mai fie totul direcţionat, controlat la precizie, prezis şi retuşat conform conştientului. M-am săturat pe de o parte să mă las dominată de asta, pe de altă parte nu aş mai fi eu dacă nu aş acţiona aşa şi dacă m-aş forţa să aleg altă cale. Nu poţi să adormi şi să te trezeşti altcineva, brusc să vezi lucrurile din alt unghi, sub altă lumină, influenţate de o nouă conştiinţă. Lucrurile astea nu se întâmplă, trebuie să te accepţi tu, să te înţelegi cu tine şi să nu te mai lupţi. Să nu-mi fie frică, să nu mă împotrivesc la ce sunt, poate să renunţ să mă conving că trebuie să mă schimb. Mi-e greu să înţeleg că nu întotdeauna e vina mea, că nu totul se năruie sub influenţa mea. Am momente de curată luciditate, de o încredere crescută şi condusă fiind de linişte. Dar sunt doar momente, răzleţe, imposibile. Atât. Restul e condus de haosul, de extremele, de contradicţiile, de nemulţumirile şi fobiile mele. Aşa că îmi e greu. Să mă controlez. Să citesc şi să mă prefac că e totul în regulă. Să scriu, să mă bucur, să înţeleg că micile fericiri ar trebui să conteze. Că cineva îmi mulţumeşte că datorită mie a citit o carte şi s-a îndrăgostit de ea. Sau i-a mers la suflet un album. Sau a înţeles o problemă de drept şi a luat examenul. Da, fac toate astea, la fel de involuntar cum fac şi răul. Da, pot găsi suficiente exemple să îmi arate că nu distrug tot ce ating, dar sunt şi mai multe, mai puternice, mai tăioase exemplele contrare. Şi pe acestea nu le pot nega. Nu le pot alunga din fiinţa mea, să le ascund în vreun ungher de unde să nu mai aibă puterea şi putinţa de a fi prea importante.

Aşa că da, mă reculeg… mă ascult şi mă contrazic. Şi uneori mă destăinui…

Publicitate