Iar recomandări, iar leapşa

Tot de la Runia, e vorba de data asta despre 10 cărţi care – în viziunea mea, a lepşuitului – trebuie citite. Recunosc, sunt puţin în pană de inspiraţie şi de asta scriu postul. Iniţial am vrut să nu răspund, pentru că cine sunt eu să recomand chiar aşa. Da, au fost şi sunt oameni care au încredere în gusturile mele şi care îmi cer părerea şi care mă roaga să le recomand ceva. Dar de obicei e vorba de oameni pe care îi cunosc şi îmi cam dau seama ce le-ar plăcea şi ce nu, ce se potriveşte personalităţii lor. La un nivel general însă, nu pot decât să recomand ce îmi amintesc acum şi la ce mă gândesc întâi. Sunt convinsă că dacă aş avea altă dispoziţie, alte circumstanţe, lista de 10 ar fi alta. Bun, să nu dau totuşi prea multă importanţă, e tot un joc şi gata.

1. F. M. Dostoievski – Demonii: pentru mine, oricât de absolut sună afirmaţia asta, un intelectual nu ar trebui să treacă prin viaţă fără să citească romanul acesta. Eu nu aş putea să îi scriu vreo cronică, ori să pun fix degetul pe un anumit motiv, e o capodoperă, e o manifestare a geniului şi atât. E – pentru mine – dovada incontestabilă a faptului că Dostoievski este unul dintre cei mai mari scriitori din câţi au scris vreodată. Până acum nu mi-a reproşat nimeni că de ce i-am spus să o citească, dimpotrivă. Cartea asta, indiferent cât de vanitoasă aş părea, o recomand într-adevăr tuturor, cu orice ocazie.
2. Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate: cartea pare a fi printre cele mai măiastre din zona realismului magic. Este obsedantă şi extremă – adică duce totul până la noi limite, povestea are începutul şi sfârşitul aproape identice, totuşi greu de identificat ca momente de sine stătoare. Este feerică şi totuşi tragică, imensă prin talent şi prin bogăţie. După ce o citeşti nu ai cum să nu te simţi copleşit, insignifiant, strivit.
3. Salman Rushdie – Copiii din miez de noapte: dintr-un anumit punct de vedere mi-a amintit de cea de la punctul 2. Din ce am citit de Rushdie şi din câte am ajuns să îi cunosc stilul, aceasta chiar trebuie citită. E posibil să nu prindă, să pară lungă şi obositoare (nu că lungimea în sine e defectul, ci lungimea inutilă). Pe mine m-a prins destul de tare şi m-a făcut să ridic standardul, la ce aştept de la acest gen de monografie. Se regăsesc şi aici suficiente elemente de realism magic, împletite însă cu o credibilitate dezarmantă. Fermecătoare.
4. John Steinbeck – Of mice and men: Steinbeck nu se numără printre autorii mei preferaţi. Îmi place, dar cam atât. Of mice and men – pe care am avut norocul să o citesc în engleză – este tulburătoare prin simplitate, prin lipsă de artificii, prin sinceritate. Este oarecum opusul precedentelor, dovedind cum literatura se poate naşte şi dezvolta pe un schelet simplu. E dramatică, doar deloc siropoasă. Transmite un soi de tristeţe rece, crudă, aproape inumană. Deşi nimic nu pare a depăşi, o secundă măcar, umanitatea şi degradarea ei.
5. Milan Kundera – Insuportabila usurătate a fiinţei: m-a făcut să dezvolt o adevărată obsesie pentru Kundera, astfel am ajuns să îl cunosc ca pe un scriitor cu un stil extrem de definit, interesant şi original. Structural, acelaşi schelet se regăseşte în mai toate cărţile lui, însă tema şi ideile din aceasta m-au impresionat cel mai mult. Desigur, a fost şi socul noutăţii, al descoperirii, al spiritului ludic ce îmbracă tragismul uman.
6. Orhan Pamuk – Mă numesc roşu: mă întreb cum trebuie să îţi functioneze mintea să poţi scrie aşa. Pluriperspectivismul capătă noi înţelesuri şi dimensiuni, peisajul exotic este redefinit, iar întreaga carte inspiră ideea de jocul cu viaţa şi moartea la nivel de artă. Chiar dacă Pamuk a stat pe buzele multor oameni, nu cred că asta îi diminuează valoarea intrinsecă. Pentru că obiectiv vorbdin, cartea se ridică la un nivel literar înalt, este cizelată, cultă, originală.
   
7. George Orwell – 1984: Din toate distopiile pe care le-am citit, aceasta mi s-a părut cel mai bine scrisă, cea mai puternică afirmaţie, cea mai înspăimântătoare prin realism. Nu ştiu dacă îţi trebuie o doză de nebunie să scrii aşa ceva, sau dacă oricum nebunia vine odată cu atât de mult talent, ce contează însă ca trebuie citită. Pentru că pe cât de succintă pare, pe atât este de măreaţă de fapt. Nu sunt multe de spus, e de înţeles, pentru că oferă o doză enormă de poftă de libertate.
8. Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta: am scris aici de ce.
9. Haruki Murakami – Kafka pe malul mării: asta o recomand azi; mâine s-ar putea să fie Wind-up Bird Chronicle sau alta. Depinde. Murakami este, lângă Marquez, omul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de realismul magic, să fiu fermecată de înspăimântător. Cărţile sale îţi poruncesc să visezi şi să crezi în vise. Uneori, nu e nevoie de nimic altceva pentru a încununa o existenţă. (am scris la un moment dat mai multe despre Murakami, dacă interesează pe cineva, acesta este postul)
10. … las lista deschisă; nu poţi închide aşa ceva. Desigur, i-aş menţiona oricând pe Hesse sau Umberto Eco sau Fowles. Sau câte alte cărţi. Dar am spus că nu acord mai multă importanţă decât trebuie şi că îmbin un exerciţiu de memorie cu plăcerea evocării şi cu alesul printre aleşi.

Nu dau mai departe leapşa, căci nu ştiu sincer cui. Desigur, be my guest să o preluaţi dacă doriţi. Şi adresez o invitaţie generală: la comentarii, recomandaţi-mi voi ceva. Sau recomandaţi ceva altui comentator.  Să vedem, poate iese un joc cu surprize pentru toţi.

Publicitate