Arana's world under a picture of frenzy

Septembrie 25, 2009

Crimele din Oxford (G. Martinez)

Filed under: Carti — Arana @ 10:19
Tags: , , ,

Am avut un scurt reader’s block, declanşat de Tropicul Cancerului, Henry Miller. Am reuşit sa citesc cam un sfert din carte într-o săptămână şi am rămas deznădăjduită. Mi-am revenit însă cu romanul din titlu, iar acum citesc Baudolino. Acum un an citeam Pendulul lui Foucault – nu intenţionat am revenit la Eco la fix un an, însă constat că fiecare roman al său îmi place mai mult decât precedentul dar mă şi face să vreau să le recitesc pe acestea.

Până atunci însă, m-am distrat cu logica matematică din Crimele din Oxford. Citisem şi Moartea lentă a Lucianei B, tot de Guillermo Martinez şi m-a prins cu felul simplu şi totuşi creativ în care scrie. Crimele… este – previzibil – un roman poliţist. Perioada mea de citit romane poliţiste a apus în urmă cu ceva ani şi m-am surprins când am constatat că nu mă deranjează să citesc aşa ceva. Desigur, nu avem în faţă vreo capodoperă, dar este însă un roman bine venit, fie ca o pauză între altele solicitante, fie ca o modalitate de regăsire a chefului de citit, după vreo încercare eşuată – cum s-a întâmplat la mine. În plus, a fost o necesară rupere de ritm, pentru că uneori insistând pe un anumit gen de cărţi, ajung să îţi piardă farmecul şi să te facă să ai îndoieli referitoare chiar la gusturile personale.

Modalitatea de abordare a autorului se caracterizează prin fluenţă şi lipsă de implicare. Vocea naratorului este totodată vocea unui bursier argentinian, student-cercetător la Oxford, care mi personal mi s-a înfăţişat drept personaj secundar. Nu ştim multe despre el, decât ca este inteligent, extrovertit şi pasionat de sport aproape la fel de mult ca de matematică. Trup sănătos, minte sănătoasă. E interesant cum, deşi descrierea sa este succinta, îţi e uşor din postura de cititor să îl vizualizezi şi să îi intuieşti caracterul.

Central este Arthur Seldom, o legendă vie, cuprins alături de narator – care îi devine un soi de discipol – într-o poveste cu crime, construite în jurul unei aparente serii logice. Mi-a plăcut mult că se insistă pe logică, pe diverse teoreme, m-a luminat privind teorema lui Wittgenstein (pentru orice serie logică se pot găsi n variante de a fi continuate, putând fi toate corecte), am regăsit şi jocul cu biriciul lui Okham etc. În liceu am fost pasionată de logică – deşi eram în clasă de filologie, iarf astfel am reuşit să dărâm o serie de prejudecăţi, măcar pentru o generaţie – şi a fost interesant să mă găsesc antrenată în jocul propus de autor şi dezvoltat sub imaginea lui Seldom.

„Entităţile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).” Cred că descrie cartea cât se poate de bine. E la obiect, fără înflorituri şi artificii, o lectură rapidă şi plăcută. Cert, sunt o serie de neajunsuri: poate nu e destul de provocatoare. Ori poate nu solicită suficient de multe cunoştinţe, iar exerciuţiul literar scârţâie pe alocuri. Prea puţin important, căci peisajul general este plăcut. Materia primă este excelentă, astfel încăt deşi finisarea lasă de dorit, rezultatul este cel puţin digerabil. Cartea îmi pare scrisă pentru a fi citită cu un zâmbet pe buze, spre deosebire de Moartea lentă a Lucianei B, care era mai dură şi mai introspectivă. Aceasta din urmă, la fel, are elemente de roman poliţist, dar dacă în Crimele… jocul este între matematicieni, în aceasta jocul este între autori de romane poliţiste. Deşi sentimental, Crimele… m-a prins mai mult şi aş recomanda-o cu mai mult drag, Moartea lentă este o idee mai avansată şi ca tehnică, dar şi ca modalitate de exprimare artistică. Oricum, Martinez mi se înfăţişează drept un om pasionat de nişte domenii, care ştie să îşi îmbine pasiunile între ele şi să le înfăţişeze sub forme cât se poate de originale, dar căruia îi lipseşte sclipirea. Uneori, înteligenţa şi dedicarea nu sunt suficiente, fiind nevoie de mult mai mult pentru creaţie.

I se poate reproşa, de exemplu, că personajele – cu mici excepţii – sunt ignorabile. Şi nu pentru că nu au un „rol” de îndeplinit, ci pentru că nu se insistă asupra lor, nu sunt dezvoltate suficient, nici măcar pentru a clarifica exact de ce apar. Într-o carte cu personaje puţine şi aparent semnificative, insuficienta evoluţie a acestora inspiră un soi de lene creativă, o delăsare deranjantă. Scena este Oxford, care mie personal – fără să îl fi văzut – mi se pare un univers plin de laturi care cer să fie descoperite. Aici, el apare doar ca un pretext, pentru a regăsi în acelaşi loc personajele centrale. E poate şi fascinaţia mea pentru Anglia, dorinţa mea de o vedea cu ochii proprii cea care mă face să simt o ranchiună faţă de autor; faptul că are ocazia să dezvăluie nişte locuri şi lucruri minim interesante, şi nu o face, îl pune într-o poziţie condamnabilă.

În încheiere, simetric introducerii, îl menţionez pe Eco, căci în timp ce citeam l-am simţit pe autor ca fiind influenţat de acesta, apărându-mi ca un epigon al lui. Crimele din Oxford a fost publicată în 2003, deci teoria mea ar putea sta în picioare măcar din punctul acesta de vedere. Ca orice epigon, nu se ridică nici pe aproape la standardul maestrului, însă se simte o fărămână din ce ar putea ieşi din acest subiect în mâinile potrivite. Nu îl discreditez pe Martinez, pentru că am avut parte de o lectură plăcută, dar nici mai mult de atât nu oferă; este şi o ecranizare ce ar putea fi interesantă, dar nu mă aştept la miracole. Poate într-o altă perioadă de blocaj, am să mă hotărăsc să văd despre ce e vorba. Deocamdată, setea de lectură pare să-şi fi găsit alinarea în Baudolino.

Crimele din Oxford, Guillermo Martinez, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

5 comentarii »

  1. eu citisem tropicul cancerului acum doi ani si tin minte ca am avut un reader’s block de vreo 6 luni, mai mult sau mai putin din cauza lui miller – nu cred ca o sa pricep de ce e atat de apreciata cartea aia.

    de martinez citisem ca este licentiat in logica matematica sau asa ceva. nu prea ma atrage insa un roman politist bazat pe teoreme matematice

    Comentariu de Alin — Septembrie 25, 2009 @ 11:34

  2. Nu stiam ca exista si o carte. Iti recomand si filmul cu Eljiah Wood si John Hurt😉.

    Comentariu de Garm — Septembrie 25, 2009 @ 12:39

  3. @Alin: mie mi-a placut Sexus si am tot zis ca sa mai citesc ceva de el. Dar nu, asta nu. Si da, ai dreptate cu Martinez. Acuma na, sa nu iti inchipui ca e plina cartea de matematici, ca nu e cazul. E pur si simplu incitanta.

    @Garm: Am vazut ca e cu E Wood si na, o sa ma uit la un moment dat, ca pana acum in afara de faptul ca exista, nu am citit nicio recomandare nimic. Am aflat de fapt de film acum, dupa ce am terminat cartea.

    Comentariu de Arana — Septembrie 25, 2009 @ 12:44

  4. Eu am citit-o in anul I, la colectia cotidianul si sincer sa fiu m-a cam plictisit tocmai pentru ca asa cum mentionai personajele sunt ignorabile.

    Comentariu de krossfire — Septembrie 27, 2009 @ 09:44

  5. krossfire: nu e teribil de incitanta cartea si recunosc ca poate fi plictisitoare. De asta nici nu ma apuc sa o recomand, dar pe mine m-a prins cat de cat si nu a fost pierdere de vreme. Si am zis, are meritul ca m-a scos din reader’s block.

    Comentariu de Arana — Septembrie 27, 2009 @ 12:13


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: