3 Femei. şi eu.

Relaţia mea cu autoare, orice autoare în loc de autori, este minunată, magnifică, dar lipseşte. Nu cu desăvârşire, căci mici escapade am mai avut noi (îmi amintesc întâmplător de Hortensia Papadat Bengescu). Excepţia notabilă este Iris Murdoch (vedeţi aici, ce şi cum). Printr-un joc al sorţii şi al conjuncturii, în luna august m-am întâlnit cu trei scriitoare, fiecare cunoscută şi apreciată. Recunosc mişeleşte că încercat să merg la sigur, nefiind suficient de îndrăzneaţă pentru experimente.

În primul rând Cella Serghi şi a ei Pânza de păianjen, roman de care nu ştiam până acum (am mai recunoscut în multe rânduri că pot fi o mare ignorantă) şi care a avut parte de o adevărată revitalizare datorată JN. Peste tot auzeam şi citeam de ea, era pe buzele tuturor şi totul era de bine. Cartea am dat-o gata în decursul a aproximativ 24 ore, e clar aşadar că m-a prins, ba chiar m-a fascinat. Când am încercat însă să înţeleg de ce, mi-a fost greu. O fi poate tonul, suav şi totuşi nelacrimogen, o fi poate atmosfera, anii 20 pe care ajung să îi admir şi să îi doresc căt mai aproape. Fie la noi, fie aiurea, perioada interbelică este delicioasă şi oferă cele mai interesante cadre; şi nu pot decât să mă bucur că literatura a ştiut să profite de asta. Nu aş recomanda cartea asta cuiva care caută revelaţii în orice mostră de literatură. Pentru că sincer mi-e greu să redau înţelepciunea din spatele cărţii şi în plus sinceritatea şi candoarea îmbie la plăcerea lecturii. Spun asta, tocmai pentru că uneori şi pe mine mă irită ideea de a citi ceva doar pentru că este frumos. Sau a lăuda o carte pentru că este frumoasă. Alteori însă, e tot ce trebuie.

Desigur, aş putea să caut explicaţii în farmecul Dianei, în desele episoade în care am simţit şi am trăit ca ea (până la urmă sunt o studentă la Drept atipică, pasionată în egală măsură de ce fac acolo dar şi de alte lucruri adiacente, inclusiv literatura ori – spre ruşinea-mi – scrisul), ori poate ar trebui să laud îndemnul la visare pe care mi l-a trezit romanul. Sunt departe de a fi o fire romantică, dar Cella Serghi reuşeşte să trezească în mine ceva ce ar putea aduce a romantism. Nu vrea să scrie ca un bărbat şi asta e de lăudat. Nu mă întrebaţi acum cum anume scrie un bărbat sau dacă am impresia că un bărbat nu ar fi putut scrie romanul acesta. Nu insinuez nimic în acest gen, nu pot decât să remarc că pare a fi o carte scrisă pentru femei, mai mult. Chiar pentru adolescente, lipsindu-i din fericire ceea ce se întelege azi prin chicklit ori alte ameţeli. Totuşi, mi-e greu să văd un bărbat zâmbind drăgastos la episoadele în care Diana îşi descrie chinurile pentru a avea mereu cea mai drăguţă rochie. E ce-mi place la ea şi la carte în general: faptul că poartă o mască de naivitate şi senzualitate, ce poate induce în eroare, ori poate oferi ceva superficial dar mulţumitor. Dincolo de asta însă, se aşterne şi creativitate, şi talent, şi idei, şi măsură artistică. Sunt destul de sigură în acest moment că voi citi şi altceva de Serghi.

O a doua întâlnire a fost cu Marguerite Yourcenar, îndelung lăudată şi apreciată. Aici îmi recunosc din start greşeala că am luat o carte la întămplare, bazîndu-mă pe hazard să îmi dezvăluie faţa acestei autoare. Probabil – de fapt sper – că am făcut eu o alegere greşită şi că Alexis sau tratat despre lupta zadarnică nu este de fapt un roman semnificativ pentru opera ei. L-am citit din încăpăţânare şi o idee de curioziate, deşi sunt foarte multe lucruri pe care le-aş putea lista la categoria „nu mi-a plăcut”.  Pe de o parte m-a deranjat stilul tărăgănat şi cu un iz siropos, pe de altă parte am simţit potenţial în construirea unor personaje. Totuşi, în cele 100 şi puţin de pagini, impresia este mai degrabă cea de făcut totul fără efort şi superficial, repede repede să ajung unde mă interesează, insistând pe cele mai nepotrivite chestii pe parcurs. Dacă are cineva o recomandare şi îmi poate spune ceva ce merită citit, cu adevărat, de Yourcenar, chiar vă rog să nu fiţi secretoşi. Pentru că în ciuda gustului amar, am simţit şi curiozitate şi sete de mai mult. Sună cel puţin ridicol, realizez, dar uneori poţi să simţi că doar prima gură e proastă şi că de fapt partea savuroasă tocmai ţi-a picat pe jos. Şi apoi, ţinând cont că în literatură am căzut pradă câtorva prejudecăţi, încerc să mă feresc să judec prea aspru după prima vedere. Dacă e să compar, pe Rushdie l-am început cu Furie, care pe bune că m-a înfuriat, iar apoi de-abia mi s-a dezvăluit ca un autor remarcabil.

Aş spune în ultimul rând, de dragul simetriei, dar parcă e prea jignitor pentru Tatiana Tolstaia, cu a ei distopie fantastică Zâtul să o plasez în acelaşi context cu „ultimul”. Cartea asta trebuie citită. E colorată, e moralistă, e oarbă, e crudă, e distrugătoare de suflete, e deschizătoare de minţi, e îndrăzneaţă, e satirică, e înspăimântătoare, e, e. Cred că aş putea continua până mâine cu descrieri de genul acesta şi tot nu aş epuiza ce a reuşit rusoaica să creeze aici. Ar suna clişeic să spun că m-a marcat acest roman, însă îţi lasă o amprentă greu de scos apoi, cu orice ai încerca. M-am gândit mult dacă nu cumva merită o recenzie separată, însă sunt prea multe lucruri de spus despre ea şi prea puţine mijloace. Nu ştiu câţi vor avea revelaţii citind-o, dar oferă atât de multe unghiuri şi perspective, şi ajunge să fie atât de bolnavă pe alocuri, încât merită descoperită fără ajutor din afară şi fără vreun trailer (îmi permit să împrumut acest termen, pentru că mi-aş dori să văd ecranizată cartea; eventual de vreun spaniol, că tot se pricep ei la minunăţii, exemplu clar fiind Labirintul lui Faun). Cartea poate fi iritantă pe alocuri şi are unele greşeli de construcţie, în sensul că uneori încearcă să fie prea realistă şi să impună credibilitate, când chiar nu e cazul. Planul în care se dezvoltă universul creat acolo e de aşa natură să nu ceară artificii. Nu e nevoie ca cititorul să se poată plasa acolo, el trebuie doar să asimileze şi îşi transfere respectiva atmosferă în propria realitate. Farmecul distopiilor constă tocmai în realismul dureros al unei absurdităţi, iar asta cred că ar caracteriză cel mai bine romanul prezumatei nepoate al lui Lev Tolstoi (spun prezumată, pentru că deşi pe copertă apare ca stră-nepoată, am citit nişte articole unde se spunea că ea neagă acest lucru; en fin).

În concluzie, luna august a avut marele merit de a-mi mai deschide puţin ochii şi de a-mi arăta noi feţe ale literaturii şi noi mijloace de realizare a ei. De asta nu mă voi plictisi niciodată de citit şi de căutat mai mult, mai interesant, de ce nu mai obscur: consider literatura ca fiind cea mai deschisă artă, cea mai dispusă să complet lipsită de limite.

Arana

Publicitate