Călăreţul suedez (L. Perutz)

În sec. XVII-XVIII, anul 1700 şi ceva, medievalul cel urât apusese şi era deschisă calea către o epocă de prosperitate. Clasele sociale erau în plin avânt, nobilii cu nobilii, argaţii între ei şi apărătorii, soldaţii, cei ce mureau de dragul gloriei, sau o căutau pentru a scăpa de moarte. Christian von Tornefeld este tânăr, dezertor şi prost. Mult mai inteligent este un om fără nume, un fost argat, un hoţ ce a ridicat hoţia la nivelul de artă.

Avem de-a face cu un roman cu o atmosferă sumbră şi întunecată, în aparenţă. Despicând însă firele, ne întălnim cu nişte personaje-tip, cu un amalgam de caractere şi vieţi. Totul este amestecat şi, mai ales, totul este permis. Leo Perutz, autor care mi-a căzut în mână din pură întâmplare, redă cu o mentalitate de secol 20-21 o poveste moartă şi îngropată de 200 ani. Nu este un roman pe care să îl dea profunzimea afară pe uşă, ori lângă care ai putea rămâne zile întregi să-l descoperi. Se desfăşoara fulgerător şi e numai bun de citit „sportiv”. Un fir narativ simplu, un joc de-a destinul cât se poate de nimerit şi mult noroc. Doar că norocul se mai şi sfârşeşte, iar roata nu e greu de întors, astfel încât totul se încheie de unde a pornit, doar că mai tragic, mai matur, ca un fel de iniţiere în importanţă timpului. Nu oferă nicio lecţie, doar descrie un cum ar fi, aproapiat ca iz de basm. Şi totuşi crezi, e posibil, în ciuda fantasmelor şi a motivelor de îndoială.

Nu ne sunt oferite certitudini la grămada, nimic nu este împopoţonat cu un simţ al palpabilului. Citind, ajungi să-ţi fie teamă că lucrurile vor merge în sensul prevestit, pentru că pare prea simplu şi prea puţin nuanţat. Însă talentul scriitoricesc transformă acest drum într-unul suficient de fascinant încât să povesteşti şi altora de carte şi să îi îndemni să o citească. Un schimb de vieţi la mare viteză, 9 ani suficienţi pentru a zăvorî viaţa, existenţa şi moartea contrariilor. Gloria e câştigată cu un preţ prea mare de către cel ce ni se înfăţişează ca mârşav, duplicitar şi detestabil. Toate din dorinţa de a nu mai fi toate acestea. Paradoxul existenţei e foarte simplu la Perutz: cu cât îţi doreşti mai mult să scapi de o etichetă, cu atât de foloseşti mai mult de ea şi îţi este mai vitală în tocmai atingerea scopului propus. Aşa şi cu hoţul nostru, care pare să nu cunoască frica ori limita, cât timp urmăreşte ceva. Însă odată ce realizează că i s-a sfârţit norocul (de parcă l-ar fi drămuit dintr-o desagă, iar acum a ajuns la fundul acesteia), se resemnează. Nu la modul patetic al altor celebri eroi, ci lent şi trezind simpatie. Poate realismul te împiedică să îi doreşti să îşi revină, însă modalitatea lui de a muri, în etape, şi de a-şi păstra vie imaginea şi dorinţa te fac să vezi mai mult decât un simplu personaj creat pentru a moraliza. Nici nu cred că autorul şi-ar fi dorit asta, nu prin lecţii spuse şi răspuse îşi prinde cititorii, ci tocmai prin transformarea din ceva simplu în ceva ce merită înţeles. Posibilitatea alegerii e oricum deschisă cititorului.

Totul este, în mod remarcabil, condimentat cu umor şi o subtilă ironie. Nimeni nu scapă unui tăios mecanism de batjocură. Episcopi ce-şi doresc averi princiare, regi pomeniţi doar pentru că sunt în căutarea puterii, jefuitori de biserici simpatizaţi de populaţie, preotul ce-şi îndrăgeşte mai mult stupii decât parohia etc. Romanul e presărat cu diverse personaje şi scene inteligent create, ce te fac să zâmbeşti complice şi răutăcios, marcând nu doar evoluţia personajului central şi mai ales involuţia lui şi a lumii sale. Se creează astfel un fir circular, înnodat pe alocuri pentru siguranţă, care pare să inducă diverse stări de neinteres ori manifestări de circ din partea autorului.

În contra a ce scrie pe copertă şi pe unde mai este prezentată cartea, cele câteva cuvinţele, nu cred că avem de-a face cu încălcarea regulilor Marelui Joc. Ori acesta e negat complet, iar autorul îşi face personajele să se joace de-a vânatul şi vânătorul într-un mod uşor noncomformist. Ori, dacă accept ideea de Mare Joc aici, într-un basm de oameni mari, tocmai acesta le duce pe personajele noastre în locul unde se găsesc. Astfel, mai degrabă se creează impresia de încălcat nişte reguli, de libertate, de alegere faţă de realitatea acestora. Pe scurt, nu avem de-a face cu nişte eroi ce înving soarta, ci nişte antieroi ce cad în fiecare plasă ce le este întinsă de Soartă. Iar aceasta se distrează copios pe seama lor, întocmai cum îmi închipui că s-a distrat şi autorul cât a scris romanul.

Călăreţul suedez, Leo Perutz, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2006

Arana

Disclaimer: da, am fost la munte şi pe munte şi voi reveni cu un jurnal de călătorie; deocamdată aştept pozele, ca imaginea să fie completă. Şi în plus, cartea tot acolo am citit-o, astfel încât consideraţi recenzia un fel de preambul intelectual al unei înşiruiri de evenimente mai degrabă fizice.

Publicitate