Noapte de Marquez

Motto:

Nici un nebun nu e nebun dacă eşti de acord cu raţiunile lui (Marquez)

Azi noapte am suferit de insomnie – albă şi lucidă. Mi-am petrecut jumătate de noapte stând în pat, cu laptopul în braţe, citind Despre dragoste şi alţi demoni. Nu m-am oprit până nu am încheiat. Aproape simultan am rămas şi fără baterie, iar încărcătorul era departe. Oarecum vrăjită, somnul s-a hotărât să mă acapareze; poate şi pentru că tema mea de gândire suferise o novaţie, de la realul apăsător la imaginarul lui Marquez.

Am apucat să citesc unele păreri pe ici şi colo, suficiente cât să îmi confirme că mulţi au rămas cu povestea de dragoste. Nu o neg. Nici măcar nu vreau să susţin că nu e în prim-plan, sau că sunt extrem de multe lucruri care o acaparează. Dar pot susţine, pot crede că autorul urmăreşte cu totul altceva. Nu are cum să îmi scape sfidarea credinţei. Ori critica adusă „cuceririi” Americii Latine. Un melanj între credinţe tradiţionale, indiene sau africane, si credinţa epocii noastre, mult mai condamnabilă din perspectiva romanului. O credinţă pe care rând pe rând diverse personaje o pierd şi o recâştigă, ce atrage după ea o lume plină de prejudecăţi şi de intoleranţă. Purificarea nu e altceva decât o crimă. Efectele exorcizării, Inchiziţia, credinţa absurdă îmbrăţişată de diverşi fanatici e condamnată aproape făţiş. Toate acestea însă sunt foarte bine mascate. Sub umbra unei poveşti interzise, poţi avea curajul să desfiinţezi orice mit, căci nimic nu contează.

Titlul o sugerează extrem de clar. Dragostea – element central, primordial aş spune. Şi alţi demoni. Doar că nu e vorba despre demonii presupuşi ce  o bântuie pe tânăra eroină, cât despre orice alt viciu ori obsesie ce poate acapara un om. Nu exista personaj fără slăbiciune. Nu există imunitate la tot ceea ce e omenesc, fie că eşti sclav, episcop, medic, bibliotecar. Lucrurile interzise sunt atrăgătoare nu prin ceea ce reprezintă ele intrinsec, ci prin valoarea primită prin efectul interzicerii. Un lucrul negat primeşte mult mai multă materialitate şi exercită o forţă mult mai puternică decât unul caracteristic existenţei zilnice. Nu avem aici de-a face cu o iubire telenovelistică – cum citisem într-un comentariu – iar a afirma aşa ceva mi se pare cel puţin condamnabil. Marquez recurge la o legendă. Simplă şi întâlnită în diverse mituri. Pe care o imprimă cu personalitatea sa, cu capacitatea lui unică de a face să pară naturale lucrurile ireale, de a imprima orice operă cu un farmec de magie. Nu se poate compara ce se întâmplă în acest miniroman cu influenţele magice din Un veac de singurătate, de exemplu. Însă dimensiunile reduse nu sunt un criteriu – obiectiv ori subiectiv – de denigrare a unui roman. Pe care îl poţi privi din atâtea ughiuri. Din care poţi alege acele părţi care să îţi satisfacă pofta de literatură, ori pe cea de poveţi demult spuse, ori pofta de un vis.

Cartea e oarecum eterică. O apariţie fulgerătoare, un scurt moment de lumină şi apoi înapoi în lumea reală. Nu merge citită în episoade, căci totul e legat şi provine oarecum din exterior. Anticipaţia e aproape inexistentă, ca tehnică de sine stătoare. Însă fluenţa povestirii, aparenta simplitate a stilului, lipsa de preţiozitate sunt toate pentru o lectură continuă. Revelaţiile nu apar pe parcurs, ci în momentul în care se închide cercul. Povestea vine de nicăieri şi se îndreaptă înspre legendă. Nu oferă explicaţii ori detalii. Nu încearcă să explice evoluţia unuia sau altuia dintre personaje. Sunt extrem de puţine privirile retrospective, clarificările asupra istoriei. Se lasă o libertate foarte mare cititorului, libertate de care eu nu am profitat. Pentru că am luat totul ca atare.

Aproape că nu m-a şocat, nu m-a fascinat, nu m-a făcut să îmi pun întrebări. Totul e extrem de clar – în ciuda evidentului că nu se vrea a fi real. Este o dovadă a măiestriei lui Marguez, a posibilităţii lui de a imprima autosuficienţei unui roman farmecul necunoscutului. O carte fermecătoare, o evadare, o porţie de magie. O cură de literară.

Arana

Publicitate