Zmeie prabusite (K. Hosseini – Vanatorii de zmeie)

Poate ar trebui sa fiu mai femeie, o fiinta mai moale si mai impresionabila. Poate ar trebui sa fiu miloasa, sa vad tragedia umana nu doar in marile framantari si ci in marile coincidente, poate ar trebui sa inteleg ca marile carti nu trebuie sa ma intoarca pe toate partile. Insa nu sunt toate acestea si acel poate e imposibil de infaptuit. De acea, desi o oarecare valoare exista in Vanatorii de zmeie, per ansamblu scriu prima data despre o carte pe care nu o recomand si care nu m-a atins. Totusi, o carte care m-a obligat sa o citesc pana la capat, sa ii vad deznodamantul desi il anticipam, sa ma tin de ea desi eram aproape dezgustata de intorsura siropoasa pe care o primea povestea.

Cartea incepe frumos. Infatiseaza o lume prea putin cunoscuta noua, un Afghanistan al monarhiei, o civilizatie si cultura altfel decat ale noastre, dar probabil mult mai puternice si mai fascinante. O prietenie nu tocmai conforma societatii inchise care este Kabulul, intre Amir si Hassan (fiul servitorului), ne este infatisata intr-un mod frumos, aproape poetic, intr-o lume a copilariei care nu poate lasa niciun cititor rece. Totul se rupe insa la momentul tradarii, o tradare stupida, de copii, care ajunge sa capete proportii inimaginabile; aici dau totusi vina si pe societatea deschisa in care traim, intrucat empatia cu faptele din roman mi-a fost imposibila. Si dincolo de lipsa de credibilitate si de nota dramatica a faptelor, totul incepe sa se lungeasca pe mai mult de un sfert de veac, cu intorsaturi de situatie mai previzibile decat seceta din iulie. Amir si tatal sau emigreaza, batranul Baba (tatal) moare tragic, nu inainte insa de a asigura viitorul fiului sau. Evident, desi in SUA, vechile obiceiuri se pastreaza asa ca avem de-a face si cu o petire si o nunta tipic afgane, cat se poate de deranjante pentru o infocata a libertatii, cum este subsemnata. Recunosc ca efectul este puternic, si ca cititor ai ceva trairi de stapanit in timp ce citesti cartea, insa din pacate totul abunda cu o poleiala cu iz de bollywood ce m-a cam tinut la dintanta emotional. Carevasazica, pe moment percepi si te infurii pe ce se intampla, insa cateva pagini mai incolo un ditai atac la slabiciune te intoarce cu picioarele pe pamant, cu spranceana ridicata si cu un „de ce?” sarcastic pe varful buzelor.

Scriind doar cateva randuri imi dau seama din nou cat de usurica si catchy e cartea. Tin minte perfect tot ce se intampla, iar asta e deranjant. Multe carti pe care le-am adorat nu au reusit sa-si intipareasca actiunea in masura asta in mintea mea. Pe de alta parte de langa ele plecam cu o anumita stare, cu multe ganduri, cu diverse impresii. Vanatorii de zmeie pur si simplu nu mi-a oferit ce caut la literatura. As putea continua scriind despre actiune, despre personaje, despre conflictele culturale. Sau chiar mai departe, sa il descriu pe Assef un copil si, mai tarziu, un activist bolnav. Sau despre impactul pe care l-a avut caderea monarhiei si apoi cucerirea talibanilor in Afghanistan. Despre socantul cartii, caci exista scene, momente vadi socante, menite sa ingorzeasca naivul cititor. Intr-adevar, poate istoric vorbind nu stiam lucrurile astea. Cultural vorbind mi-a oferit cateva detalii cartea. Nu este insa suficient, pentru ca vreau sa cred ca nu imi caut cultura generala in literatura. Este doar ceva adiacent simtirii unei carti.

Vanatorii de zmeie ofera o lectura usoara, da, poate chiar o poveste frumoasa, insa nimic mai mult. Orice umbra de profunzime e distrusa prin dorinta vadita de a crea un produs care sa vanda. Si nici macar asta nu ar fi rau, caci si Murakami se vinde – asta doar ca sa se inteleaga ca nu caut literatura de nisa. Imi place sa explorez romane care ofera o alta perspectiva, care incearca sa profite de diversitate, caci de multe ori reusesc sa imi ofere mult mai multe decat un roman a carui actiune e intr-o societate leita cu a mea. Iar Vanatorii de Zmeie ar fi putut fi mult mai mult. Sunt aproape nervoasa pe Hosseini ca se lasa amagit de fascinatia vanzarii. Romanul are potential, la fel si autorul caci sunt cateva scene frumoase (printre care vanatoarea de zmei). Imaginatie si imprevizibil exista, ba chiar si personaje puternice, dar mi se pare ca Hosseini nu are destul curaj si destula creativitate. Fuge de un adevar alternativ pentru a se lasa prins in niste intrigi aproape stupide si intr-un lant cauze-efecte ce distruge orice posibila intrebare a cititorului, oferindu-i totul pe tava, cu detalii minutioase, inutile si respingatoare.

Nu am vazut filmul, desi sunt convinsa ca nu ofera nici mai mult nici mai putin decat romanul. Ba dimpotriva, poate chiar ar putea fi un film mai bun decat este ca roman, intrucat nu astept atatea de la cinematografie. Desi nu cred ca vreau, doza de romantism a fost prea mare si ma simt prea indulcita. Mi-e mila sa fiu ironica si rautacioasa vis a vis de un roman pe care l-am citit cap-coada cu o oarecare curiozitate. Repet insa, curiozitatea e strict efectul anticiparii si al atmosferi de ansamblu a romanului. Teoretic as zice ca nu recomand cartea, insa poate fi o experienta. Am mai citit si alte cronici si lumea avea alta reactie: erau mai emotionati, mai marcati, mai induiosati de poveste. Multi(e) au plans citindu-l. Deci nu neg ca personalitatea mea a avut un rol puternic in a respinge creatia lui Hosseini. Cert e ca ceva tot a fost acolo, caci in mod normal nu as pierde timp analizand ceva ce nu imi place si urmarind exact motivele acestei neplaceri.

In loc de concluzie, primele randuri ale romanului… randuri frumoase care mi-au promis mai mult decat mi-au oferit. Din nou, de ce?

La varsta de 12 ani, intr-o zi intunecata si rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. Tin minte momentul exact, cum stateam ghemuit dupa un perete daramat, de chirpici si fixam cu privirea aleea din apropierea golguletului inghetat. Se intampla cu mult timp in urma, dar, asa cum am aflat din proprie experienta, e gresit ce se spune despre trecut ca poti sa il ingropi. Pentru ca trecutul isi face drum spre lumina cu ghearele. Privind in urma, imi dau seama ca de douzeci si sase de ani incoace scrutez aleea aceea pustie.

Arana

daca totusi vrea cineva: Khaled Hosseini, Vanatorii de Zmeie, ed. Niculescu, 2008

Publicitate